După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: George Petrovai
- Categorie: Eseistica
- Accesări: 4
Din capul locului trebuie să fac două precizări: 1.Nu știu din pricina cui (autor, traducător, editură), dar exemplarul pe care îl am în față (Editura Eminescu, București, 1991, traducător Mihai Cantuniari) nu-și încheie titlul prin semnul întrebării, deși el este obligatoriu (în articolul de față am făcut necesara îndreptare); 2.În articolul Literatura latino-americană între realismul mitico-miraculos și fantasticul prodigios, exprim următoarele puncte de vedere condensate: „Una din cele mai avizate opinii despre creaţia marqueziană îi aparţine scriitorului peruan, actualmente stabilit în Marea Britanie, Mario Vargas Llosa. Deci, cum subliniam la începutul acestei lucrări, o opinie venită din interior…Din opera întinsă şi suculentă a acestui scriitor, ne vom opri doar asupra a două romane, inegale ca dimensiuni şi conţinut: Războiul sfârşitului lumii şi Cine l-a ucis pe Palomino Molero ?. Prima carte tratează lupta dusă (sub îndrumarea harismatică a Sfătuitorului) de către gloatele flămânde şi însetate de dreapta credinţă în Bunul Iisus, împotriva forţelor regulate ale guvernului brazilian. Cel de-al doilea roman, de dimensiuni mult mai modeste, conjugă în mod fericit avantajele romanului poliţist întru descoperirea criminalului tânărului Palomino, cu cele de analiză socială, privind starea de cruntă mizerie în care se zbate grosul populaţiei, şi discriminarea, chiar rasismul practicat de unii albi împotriva indigenilor cholo. Un asemenea cholo este Palomino Molero, neîntrecut interpret de bolerouri. Însă el va fi schingiuit bestial şi apoi ucis de trufaşul colonel Mindreau, deoarece a avut cutezanţa să o iubească (dragoste împărtăşită, de altminteri) pe fiica acestuia. Acţiunea palpitantă, stilul elegant şi curgător, limbajul slobod şi atât de suculent, iată doar câteva din virtuţile încântătoare ale cărţii”.
- Detalii
- Scris de: George Petrovai
- Categorie: Eseistica
- Accesări: 3
Prin anii 2000, adică atunci când pregăteam primele cărți pentru tipar, în articolul Liteatura latino-americană între realismul mitico-miraculos și fantasticul prodigios, scriam următoarele despre scriitorul brazilian Graciliano Ramos și romanul lui São Bernardo: „În galeria marilor scriitori latino-americani, negreșit că-și are locul său de onoare ilustrul scriitor brazilian Graciliano Ramos. Iată doar una din cărțile sale prestigioase – romanul São Bernardo, în care înfățișează dezumanizarea progresivă a protagonistului Paulo Honório, omul angajat în bătălia fără menajamente pentru dobândirea averii și pentru consolidarea poziției sale sociale (înjghebarea de relații sus-puse, căsătoria și tot calvarul familial generat de gelozie)”. Născut în anul 1934, Graciliano Ramos este „unul dintre cei mai importanți scriitori ai literaturii braziliene din secolul al XX-lea, un reprezentant de frunte al romanului regionalist și realist din Nord-Estul sărăcit al țării”, iar romanul lui São Bernardo este considerat „o capodoperă a prozei psihologice și sociale”.
Citește mai mult: Graciliano Ramos și captivantul lui roman São Bernardo
- Detalii
- Scris de: Valentin Lupea
- Categorie: Eseistica
- Accesări: 1
"A plăcea conform regulilor" era pe atunci idealul artelor. Regulile erau aranjate în ordine; părțile erau numărate și comparate. Regula numărul unu pentru poezie era: fixarea scopului moral ce trebuie să fie înfăptuit. "Să ne aducem aminte că am învățat de la Horațiu că nu putem fi pe placul celui mai mare număr decât dacă includem în opera noastră un scop moral"(Corneille ,DE L'UTILITE ET DES PARTIES DU POEME DRAMATIQUE, 1660). Chiar mai înainte de-a alege un subiect sau o fabulație, aveai de selectat țelul pe care doreai a-l avea în vedere, "căci cu ajutorul lui îți ordonezi întreaga operă și toate părțile ei", spune Corneille mai departe. Poetul incomparabil, gândindu-se la felul în care, prin poezia sa, va modela manierele și moravurile, trebuie să fie un om bun. Stipularea caracterului bun la poet lega critica poetică a Renașterii cu mistica medievală, iar acum îl lega pe codificatorul neoclasic de predecesorii săi renascentiști. "Prin urmare, fiindcă Muzele nu vor să se adăpostească într-un suflet decât dacă acesta nu este bun, sfânt și virtuos, caută să ai o fire bună, să nu fii rău, încruntat ori amărât; ci, însuflețit de un spirit nobil, nu vei lăsa să-ți intre în minte nimic care să nu fie supraomenesc și divin.Vei avea în primul rând idei înalte, mărețe, frumoase, iar nu târâtoare pe pământ". Așa scria Ronsard(1521-1585). O atmosferă de frică de Dumnezeu și de venerare a binelui trebuie să împresoare și să călăuzească totul. - Detalii
- Scris de: George Petrovai
- Categorie: Eseistica
- Accesări: 3
În ceea ce privește asemănarea dintre cele două superscrieri, A.E. Baconsky spunea că Ghepardul, „o viziune lirică a unui capitol de istorie contemporană”, este apropiată de Craii lui Mateiu Caragiale „mai degrabă prin substanța poeziei decât prin viziune”. La rândul lui, Mircea Vaida încheie Postfața la Craii de Curtea-Veche cu următoarea concluzie: „Giuseppe Lampedusa s-a înșelat crezând că prințul Salina este ultimul Ghepard. Pantazi a fost ultimul”. Da, căci Pantazi menționează în spovedania sa pardosul ramurii siciliene și pardosul negru adăugat pe stema familiei!
Evident, personajele principale ale acestui roman foarte dens (are sub 200 de pagini!) sunt cei patru crai: naratorul, Pașadia, Pantazi și Gore Pirgu. Astfel au fost porecliți în Întâmpinarea crailor, prima parte a romanului (mai cuprinde Cele trei hagialâcuri, Spovedanii și Asfințitul crailor), de către pitoreasca Pena Corcodușa, veștejita bătrână „cu capul dezbrobodit și numai zdrențe toată, cu un picior desculț”, care – „Beată moartă, vărsase pe ea și o trecuse neputința” – le strigă din brațele vardiștilor ce o ridicaseră: „Crai de Curtea-Veche”! Totul spre deliciul lui Pașadia („Ar fi un minunat titlu pentru o carte”) și spre încântarea lui Pantazi: „I se luminase fața de încântare, nu se mai sătura de a o rosti”.
Citește mai mult: Craii de Curtea-Veche, neperechea scriere a lui Mateiu I. Caragiale (2)
- Detalii
- Scris de: Valentin Lupea
- Categorie: Eseistica
- Accesări: 3
Puținele reacții prietenoase din partea filosofilor față de artă constituie mai degrabă o excepție decât o regulă în secolul al XVII-lea. Artele s-au găsit de cele mai multe ori într-un mediu filosofic rece și defavorabil. Cei care ar fi trebuit să le fie interpreți filosofiei erau absorbiți de progresul științei. Dacă arta voia să țină pasul cu vremea, în această epocă științifică și progresivă, era silită să se descurce singură. Filosofia nu i-a dat decât foarte puțin ajutor direct. "Adevărata valoare a poeziei", scria Rapin în 1673, "este atât de puțin cunoscută, încât abia dacă se formulează uneori o judecată asupra ei"(THE PHILOSOPHICAL WORKS OF DESCARTES, traducere Haldane și Ross, 2 vol. Cambridge, 1913, vol, II, p. 65). Sutele de critici din Franța, punând în practică sugestiile criticilor mai vechi din Italia, au început să furnizeze această judecată adevărată. Mai toți au jucat poezia într-un asemenea mod încât s-o poată plasa cât mai repede în lotul câștigător laolaltă cu noua filosofie științifică. Au realizat însă acest lucru printr-o remarcabilă intuiție. Așa cum Toma din Aquino considera că este posibil să fie un bun creștin și totuși să utilizeze filosofia păgână a lui Aristotel pentru schema rațională în care a cuprins doctrina creștină, la fel și acești critici s-au inspirat, fără nicio incomoditate intelectuală și chiar cu rezultate fericite, atât din Aristotel cât și din noua știință mecanică.Niciunul dintre filosofii profesioniști ai epocii, cu excepția lui Leibniz, nu a fost conștient de posibilitatea unei asemenea contopiri de influențe. Hobbes și Bacon, deși au deschis ușile rațiunii mesagerului imaginației, nu au văzut că Aristotel, la care poeților le plăcea să recurgă pentru principii, furniza o fundamentare mai bună decât Democrit unei teorii a fanteziei și încă una lesne de combinat cu știința exactă pe atunci la modă.- Detalii
- Scris de: George Petrovai
- Categorie: Eseistica
- Accesări: 3
În orice compartiment de activitate, calitatea omului și a producțiilor sale (muncă, idei, creații cultural-artistice, comportament etc.) ar trebui să aibă prioritate în fața cantității de bani, relații și aranjamente de felul mitei, șantajului sau lingușelii. La noi cu atât mai mult, cu cât pe aceste meleaguri necinstea (nu doar în politică) și nedemnitatea au fost și continuă să fie în floare, aspecte astfel semnalate în pledoaria sa de avocatul Raymond Poincaré, viitorul președinte al Franței, care la acea vreme apăra interesele companiei concesionare austriece în procesul de la București al fraudelor comise cu prilejul concesiunilor de căi ferate, text-motto în remarcabila scriere mateiană Craii de Curtea-Veche: „Ce vreți, suntem aici la porțile Orientului, unde totul se înfățișează mai puțin grav...”
Din această frază se poate deduce cum R. Poincaré, cu politețea și eleganța lui franțuzească, arată cu degetul nu doar spre carențele de comportament ale cetățenilor și instituțiilor din această parte a Europei, ci și spre cadrul juridic (posibil mai corupt, cu certitudine mai indulgent cu răufăcătorii), motiv pentru care aici „totul se înfățișează mai puțin grav” decât în țările cu legi ferme și justiție independentă.
Citește mai mult: Craii de Curtea-Veche, neperechea scriere a lui Mateiu I. Caragiale (1)
- Detalii
- Scris de: George Petrovai
- Categorie: Eseistica
- Accesări: 2
Fiind foarte interesat de marea cultură antică a Indiei, în anul 2020 am scris amplul studiu Filosofia indiană și sublima ei subtilitate, în care ilustrez nu numai strânsa legătură și profunda interinfluență specific geografic-specific istoric-specific cultural filosofic, limbile (dialectele) indiene, caracteristicile învățăturii tradiționale, concepțiile cosmogonice și marile ei religii (vedism, brahmanism, jainism, budism, hinduism), ci și influența exercitată de acest generos focar al culturii universale asupra culturii europene, iar pe filieră germană asupra lui Mihai Eminescu (Imnul Creațiunii în Scrisoarea I, poemul Kamadeva) și George Coșbuc (magistrala traducere a piesei Sacuntala, scrisă de marele poet Kalidasa).
Iată de ce, în aceste zile, am recitit cu nostalgie și încântare consistentul volum intitulat Poeme (Editura Pentru Literatura Universală, București, 1967), de fapt o culegere de poezii din cele mai cunoscute și mai apreciate volume ale ilustrului poet indian Rabindranath Tagore, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1913: Grădinarul dragostei, Gitanjali (Prinos liric), Luna în creștere (Crai nou), Culesul roadelor, Lebăda, Fugara (Ecoul armoniilor), Sufletul priveliștilor, Petale pe cenușă și Păsări răzlețe (un singur poem, format din 319 strofe/secvențe numerotate, cele mai multe cu două, trei sau patru versuri).
Citește mai mult: Rabindranath Tagore, „grădinarul” poeziei moderne indiene
- Detalii
- Scris de: Valentin Lupea
- Categorie: Eseistica
- Accesări: 2
Ca și mintea constructorului cu imagini, fantezia lucrează bine, spune Hobbes, când țintește la un scop limpede întrezărit. În acest sens fantezia cuprinde pasiunea și dorința care activează mintea și o feresc de platitudine și obtuzitate. Pentru fantezie, dinamica mentală devine astfel parte integrantă în arhitectonica mentală. Rapiditatea și constanța mișcării minții decurg în întregime din strădania pătimașă de-a atinge țelul imaginat. Fantezia mai poate include și subtilitate în activitatea de corelare. Omul cu fantezie puternică vede similitudini unde alții nu văd nicio idee interesantă, iar cuprinderea sa este atât de rapidă și promptă cât și pătrunzătoare. "De aici provin acele plăcute comparații, metafore și alți tropi, cu ajutorul cărora atât poeții cât și oratorii au putința de a face ca lucrurile să placă și să displacă și să apară celorlalți în bine sau în rău, după cum țin ei înșiși", mai spunea Hobbes în HUMAN NATURE, vol, IV, p. 55. Pe lângă aceasta, fantezia poate include judecata, adică discernământul intelectual. Uneori Hobbes stabilește o distincție între fantezie ca detectare a similitudinilor și judecată ca detectare a diferențelor, dar alteori, tendința de a face ca geniul artistic să absoarbă toate funcțiile spiritului îl determină să renunțe la această discriminare.
- Detalii
- Scris de: N. Grigorie Lăcrița
- Categorie: Eseistica
- Accesări: 2
Nicolae Grigorie Lăcrița, conferențiar universitar doctor, scriitor și jurnalist, s-a născut la 20 aprilie 1948, în localitatea Lăcrița, județul Dolj, numele său publicistic păstrând până astăzi amprenta puternică și de neșters a locului natal.
Provenit dintr-o familie modestă, în care munca, cinstea, credința și respectul pentru educație au reprezentat adevărate legi ale vieții, autorul și-a construit întreaga devenire printr-o voință deosebită, prin muncă neîntreruptă, prin studiu și printr-o permanentă dorință de autodepășire.
Copilăria petrecută în satul natal a fost una grea, marcată de lipsuri materiale și de numeroase privațiuni.
A fost „o copilărie fără de copilărie”, dar tocmai această perioadă avea să-i formeze disciplina, rezistența morală și convingerea că adevărata și singura bogăție durabilă a omului este cea intelectuală.
Încă din primii ani de școală, educația a presupus pentru viitorul scriitor eforturi fizice și intelectuale considerabile.
- Detalii
- Scris de: Valentin Lupea
- Categorie: Eseistica
- Accesări: 3
Hobbes a fost primul englez care a combătut cu ajutorul uneltelor intelectuale conceptul de fantezie creatoare. El își declară nemulțumirea față de teoria curentă și tradițională a pasiunilor și afectelor, ca și propria-i ambiție de a fi primul care să vorbească în chip rațional despre acest subiect.
Discutând despre procesele mentale, spune el, oamenii folosesc multe cuvinte și nu lămuresc nimic. Ei spun că "simțurile primesc speciile lucrurilor și le predau simțului comun, simțul comun le predă fanteziei, iar fantezia memoriei, și memoria judecății, ca o înmânare de lucruri de la unul la celălalt". Mintea logică a lui Hobbes s-a revoltat împotriva acestei imagini a vieții mentale ca o joacă de-a trocul dintre niște afaceriști mărunți în creier. Propria sa expunere despre fantezie se detașează numai pe jumătate de alegorie și tradiție, dar încercarea lui de-a încadra "situația dezordonată" a poetului în schema ordonată a filosofiei sale mecaniciste constituie o încercare interesantă prin cutezanța cu care îmbină și reconciliază niște aparente incompatibilități.
Citește mai mult: (5) Hobbes: Spiritul este materie în mișcare