Autoevaluări – Valentin Lupea: „Neliniștea din mine”

În paginile cărții lui Valentin Lupea – „Neliniștea din mine”, ECreator, Baia Mare, 2025 –, autorul aduce o poezie confesivă, în care, așa cum anunță prin titlu, își expune o seamă de frământări, legate, în primul rând, de propria ființă, de sine, care se autodefinește „ca artist al cuvântului”, dar având ca punct de plecare și arealul în care trăiește, fie și doar cu gândul, însă face referiri și la creație, iubire, la relația cu strămoșii, dar, inevitabil, și la condiția umană, în general, din moment ce este parte a lumii, ale cărei neîmpliniri le simte la fel de acut ca și când ar fi ale sale, proprii... La acestea se adaugă, de-a lungul cărții, și alte teme și motive, care stimulează o aproape continuă analiză a lăuntrului pe care și-o face, percepându-și-l, de pildă, ca pe o posibilitate de a călători („Călătorind prin sufletul meu”), ceea ce-i permite să regăsească momente din epocile cele mai fericite și să-și reîntâlnească părinții („tata venind de la coasă” și „mama / așteptându-l cu drag”), imagine care nu cuprinde neapărat ecouri paseiste, ci, mai degrabă, este expresia firească a legăturii fiecăruia cu originile sale, cu ființele cele mai dragi.

Manifestându-se introspectiv – îmi amintește, în această ipostază, schimbând ceea ce este de schimbat, de Maxențiu, personajul Hortensiei Papadat-Bengescu –, eroul liric al lui Valentin Lupea face, de cele mai multe ori, din sine propriul obiect de investigație, scanându-și ființa, spre exemplu, și urmărind ceea ce se întâmplă pe „Autostrada inimii mele”. Dar urmările unui asemenea periplu care-i acutizează tristețea, în special, sunt materializate în versurile care nu doar că-i etalează peisajul sufletesc al celui care se confesează în poezie, ci trasează și o perspectivă – subiectivă, desigur – asupra unor versiuni ale vieții străbătute ori doar aflate prin coborârea în sine.
Pe de altă parte, cartea, privită în ansamblu, trecând de la versul liber la cel ce amintește de prozodia clasică, dar și făcând deseori text în versuri dintr-o proză, dezvăluie o personalitate dominată de pasiuni – dragoste, artă etc. –, de trăiri cât se poate de omenești (nădejdi, nostalgii, emoții de tot felul), care vizează cuprinderea a cât mai mult din ceea ce are de oferit teritoriul viețuirii unui om, îndrăgostit evident de lume, cu toate ale ei, știute și neștiute, existente încă sau deja pierdute...
Întreaga carte este, așadar, un amplu monolog, în care vocea textuală, folosind persoana întâi a pronumelui și a verbului, observă, analizează, se miră, se îndoiește, se întreabă, exprimă aspirații, regrete, nedumeriri, arătând profilul unui om bântuit de teama și, totodată, de suferința de a nu fi spus tot ce-l cutreieră și, poate, de aceea, pare că nu-și dă răgazul să se aplece suficient asupra a celor mărturisite, lăsând, în consecință, enunțurile pe care le formulează, de foarte multe ori, într-o stare care traduce această grabă a tristeții.