Din cenușa iubirii, poezii pe două voci

Dacă nu greșesc, Romeo Rosiianu este la a doua carte de acest fel, când, adică, împreună cu altcineva, realizează un dialog liric nostalgic, sensibil, încărcat de tristețe și, totuși, uneori, și cu un fir de speranță sau, măcar, de mângâiere, fie și doar pentru că exista un tezaur din trecut prin care sinele poate fi contemplat. Acum, interlocutoarea lui Romeo Rosiianu se numește Liliana Moldovan.
În această scriere pe două voci, la început, sunt rememorate trăiri dionisiace care au traversat cândva – poate nu chiar de mult, dar au rămas amintire – tărâmul vieții celui ce își contemplă trecutul („trupul meu, Iubito, despica aerul lumii în două / pământul crăpându-l sub pași / așa de fericit eram, Iubito, în trecerea mea / de nicăieri spre niciunde pentru prima dată aveam rost”) și, pentru ca radiografia celor trăite să continue, vocea bărbatului amintește pașii făcuți alături de o prezență feminină, până ce fericirea ori iluzia ei s-a metamorfozat, devenind treptat tristețe, chin, suferință... De cealaltă parte, vocea femeii, ale cărei cuvinte sunt răspuns-comentariu ori, mai degrabă, adnotări pe marginea spuselor lui, marchează trecerea de la concret la abstract, de la rememorarea trăirii nemijlocite la gânduri legate de niște sentimente ce par a fi rămas într-un spațiu al visului, urmare a unei probabile comunicări ineficiente a dorințelor fiecăruia.

Mai mult, epistolarul liric atestă, în partea bărbatului, întâlnirea privirii în trecut cu introspecția, ceea ce amplifică tristețea („m-am mutat la periferia vieții”), sugerând, în același timp, asumarea consecințelor posibile, derivând, spre exemplu, din rememorarea unor fragmente existențiale deloc spectaculoase, dar inerente unei viețuiri firești: „la marginea lumii stăteau de planton amintiri prăfuite degeaba”...
Ecourile culturale, aproape inevitabile în perimetrul scrisului autentic, sunt, de asemenea, prezente în versurile lui Romeo Rosiianu, de pildă, în exprimarea impactului transformator al iubirii asupra îndrăgostitului (amintindu-mi de versurile argheziene: „Tu care mi-ai schimbat cărarea și mi-ai făcut-o val de mare”): „(Mai știi că atunci când mi-ai mângâiat căușul palmelor / mi-ai modificat și linia vieții și linia fericirii?)”.
 Este de remarcat, de asemenea, coroborarea conștientizării dureroase a efectelor îndepărtării iubirii, ale degradării implacabile a ființei, determinate (și) de trecerea inexorabilă a timpului, care justifică, pe parcursul poemelor-scrisori, tonalitatea de lamento, mai ales a partiturii bărbatului: „Așa a fost, Iubito, și-n iarna vieții mele apa emoțiilor / dârdâie de frig în gerul crescut între noi fără sfială / mă doare crunt depărtarea de tine și starea de gol din arterele mele”.
Un alt aspect care se impune este, pe de altă parte, faptul că registrele lirice ale celor doi autori sunt inegale – din mai multe puncte de vedere –, drept care traduc, în mod firesc, perspective diferite asupra secvenței / secvențelor de viață parcurse împreună de un posibil cuplu de îndrăgostiți, momente de ardere intensă, cu urme de cenușă dureroase, pe care le percep chinuitor de lucid. În plus, între bucurie și toxicitatea unei apropieri, îndrăgostitul pare a căuta, privind înapoi, rostul unei asemenea întâlniri: „Iubito, până să te cunosc pe tine am crezut / că dragostea e dulce ca mierea /caldă ca vocea mamei mele frumoase / alintătoare ca boarea de vânt uitată-n şuviţele tale rebele / de atunci încoace ştiu pe de rost durerea / şi cât de ascuţit e tăişul depărtării de tine”…
Din perspectiva prezentului, tot ce au trăit este reevaluat, iubirea apărând, totuși, pentru bărbat, doar ca o parte a manifestărilor lui din trecut, a căror frenezie este retrospectiv accentuată, din moment ce se prelungește chiar și după despărțirea evocată și (re)evaluată de cei doi: „beam vin de viață lungă crezând că pot s-o înec / muream puțin câte puțin în fiece clipă și nimeni nu știa / lumina se fărâmița în cioburi de liniște și strigăte / eram gol în sufletul meu și luminam cerul adânc al trăirii mele  / c-o tristețe flămândă de mine.”
Și vocea ei este încărcată de reproșuri: „Mă dăruiai părți din tine, /cu bucurii și tristeți / cu citate rostite din cărți. / Mă părăseai în poemul de ieri / din geloziile mele fugeai / spre nicăieri!” De aceea, poate, ar fi refuzat statutul de „eternă Ană”: „Între zidurile minții, / ca pe-o eternă Ană, nu mă prinde”...
Din nou, în ce-l privește pe bărbat, suferințele pierderii iubirii se întâlnesc teribil cu luciditatea privind vulnerabilitatea fizică subliniată de o cumplită boală, pe care și-o asumă deschis, lăsându-se, nu de puține ori, copleșit de existența ei, mai ales că „iubita”, departe de a-l consola, într-o asemenea situație, are nefericita inspirație de a-i spune sec sau poate doar cu o stângăcie necontrolabilă: „aproape ești de moarte, iubite”, fiind, de fapt, mai preocupată de absența ecoului iubirii...
În concluzie, dialogul versificat al celor doi autori, pare a fi un exercițiu de armonizare a unor voci lirice distincte, care și-au asumat ipostazele unor inși a căror iubire s-ar fi consumat, lăsând însă în urmă, în special bărbatului, un val de tristețe, transformată cathartic în poezie.