Gabriela Dimitriu ne propune autori contemporani din universul liric personal

Sătmăreanca prin adopție, Gabriela Dimitriu ne propune volumul de critică, recenzii și însemnări literare „Univers literar personal”, Colecția CRITICA, Editura ECREATOR Baia Mare, o carte consistentă ca număr de pagini, unde a adunat, cu sârguință și perseverență, materiale (unele prefațe sau postfețe) ale prietenilor și colegilor  în ale scrisului.
Vorbim despre „o mână” de scriitori, poeți și prozatori, în care-și „își iau partea leului” Anca Văcărașu sau Ionuț Caragea.
Trebuie să recunosc că în afară de poetul și editorul Ionuț Caragea, de poeta basarabeancă Geta Lipovanciuc și scriitorul Teodor Dume, despre ceilalți abia acum mi-am făcut o primă impresie literară vis-a-vis de opera lor.
Volumul „Univers literar personal” (inspirat titlu care arată modestia autoarei) începe cu „Satul românesc, dincolo de amintirile perindate-n inimile noastre” și-l are protagonist pe regretatul prozator Lucian Domșa și volumul „Aneta”.
Gabriela Dimitriu scrie despre personajul central al cărții: „Aneta, o fată simplă și modestă, dar extrem de inteligentă și de muncitoare, fiică de țărani harnici și cinstiți descoperă cu ajutorul învățătoarei din sat, Luiza, tainele lumii prin intermediul cititului, iar visurile sale prind contur, în momentul în care lecturează o carte” și este prima referință critică a Gabrielei Dimitriu.

Despre Teodor Dume – „Ferestre spre marginea lumii” și „Moartea din vis”, autoarea ne introduce în universul liric al acestuia, în fapt fiind o cronică literară apărută în revista sălăjeană „Caiete silvane”.
Gabriela Dimitriu consideră că: „Un om care scrie cu sufletul așezat în palmele cititorului toate aceste trăiri și răbufniri interioare, se poate să fi avut o întâlnire cu Dumnezeu în trecut, sau într-o altă viață. Nu știu de ce cred asta. Sunt sigură însă că toate versurile care i s-au creionat în inimă și au fost expuse ulterior în cele două cărți, pot avea un impact enorm asupra cititorului dornic de cunoaștere, avid să descifreze tainele ”Vieții” și ”Morții”. Fin cunoscător al sufletului și minții omului, o persoană meditativă și cu simț filozofic, Teodor Dume ne deschide larg ferestrele inimii sale către marginea lumii, atunci când găsește o ușă închisă. Cu siguranță, nu se va da niciodată bătut în fața sorții, trăindu-și fiecare moment existențial ca și cum ar fi ultima clipă, cu o intensitate emoțională admirabilă, demnă de un adevărat cunoscător al miracolelor metafizice, dar mai ales, mereu în căutarea și descifrarea condiției umane”.
Romancierul Radu Marini (pseudonim pentru Marian Rătulescu), este prezent cu romanul ”Mahala - Nuntă cu parastas” scris de acesta  ne „poartă către un univers necunoscut”.
Astfel aflăm că: „Autorul Radu Marini oferă pe lângă o descriere plină de umor, regionalisme, arhaisme, sau cuvinte triviale, o retrospectivă în cartea istoriei cu elemente picante din punct de vedere al interpretării personale a personajelor, cu privire la comunism și anii dinainte de comunism, pentru o categorie de oameni despre care s-a scris de-a lungul anilor, poate prea puțin. Este vorba despre romi și voi folosi această expresie, pentru a nu da motive de dispute unor ONG-uri, care au considerat că vechea definiție ar defavoriza această categorie socială( cu toate că personal, mulți dintre ei, nu se definesc în acest nou cuvânt implementat). Descrierile perioadelor istorice sunt de-a dreptul copleșitoare, în special, perioada anilor 1942-1943, când romii au fost deportați, la ordinul Mareșalului Ion Antonescu în Transnistria și practic, la fel ca și multe alte etnii, ei și-au pierdut identitatea, ajungând să supraviețuiască doar datorită miracolelor predestinate fiecăruia în parte”.
Următoarea cronică este despre regretatul scriitorul Lucian Domșa (decedat la nici 50 de ani!) și romanul său, de sorginte istorică „Măriuca”, în care ororile războiului ar trebui să-i pună pe gânduri pe mai mari conducători ai lumii de astăzi.
Gabriela Dimitriu reușește să scrie cu acuratețe  și obiectivitate despre acest roman, care are ca idee principală suferința lăsată de război: „Măriuca este un roman care detaliază și exemplifică în egală măsură, ororile războiului, alături de amprentele lăsate de acesta în sufletele oamenilor. Deopotrivă, cei înrolați și familiile rămase acasă, suferă de pe urma rănilor pe care războiul îl împrăștie, atât în plan psihologic, cât și fizic. Tristețea și amărăciunea despărțirii de ființele iubite în momentul în care soldatul este pe front, pune stăpânire pe sufletul omului nevoit să-și așeze viața în palma lui Dumnezeu și în rugile adresate Lui. Măriuca, eroina al cărei nume este și titlul cărții este o copilă născută din dragoste. Părinții săi, Manole a lui Țapu și Lenuța lu* Ursu sunt prezentați la începutul cărții ca fiind doi tineri care se iubesc fără a ține cont de regulile stricte ale comunității. Deși Manole dă semne de sminteală încă de la prima permisie, Lenuța îi acceptă toanele și ieșirile, așa cum fusese educată în familie. Ea este supusă și plină de iubire. În mare parte, întreaga acțiune se desfășoară în jurul războiului și a prezentării grozăviilor înfricoșătoare prin care a fost nevoit să treacă tatăl Măriucăi, tânărul Manole”.
Poetul Ionuț Caragea este minuțios prezentat prin recenziile la cele trei volume: ”Ceasornicarul fără mâini”, “Locuiesc în Casa cu ferestre închise” și “Flori din părul veșniciei” și reprezintă o cronică scrisă în revista „Luceafărul” în 2022.
Gabriela Dimitriu nu este zgîrcită în aprecieri: „Ionuț Caragea își definește propria existență asemănând-o cu un poem de suflet, deoarece este conștient că versurile sale sunt scrise din iubire pentru semeni. Acest poet iubește atât de mult poezia, încât este convins, că aceasta, nu îl va trăda niciodată și acest lucru se reflectă în versurile: “ tu poezie, tu n-ai nevoie de cuvinte / pentru a exista / ce-ncerc eu să fac / este să trezesc dorința celorlalți / de a te aprofunda / astfel încât să rămâi / în memoria umanității”. Poezia scrisă de Ionuț Caragea este luntrea alături de care se sparg valurile vieții întruchipată în “corabia visului”, forța lăuntrică alături de care a crescut, s-a metamorfozat și a evoluat și care l-a ajutat să renască din propria cenușă, în momentele de slăbiciune inevitabile care s-au ivit de-a lungul anilor. Pentru poetul Ionuț Caragea, amintirile triste sau plăcute, s-au contopit în versuri, salvându-i sentimentul iubirii de la moartea pe care uneori destinul i l-a pus în cale”.
Și următorul eseu este tot despre o carte a lui Ionuț Caragea care se intitulează „Poezia lui Ionuț Caragea, Umbra care-l însoțește în fiecare clipă a vieții sale...” (poeme, citate, aforisme și un grupaj de aprecieri selective), în fapt un semnal editorial apărut în revista „ Feed Back” a anului trecut.
Gabriela Dimitriu constată că Ionuț Caragea este: „Poet revoluționar prin complexitatea expunerii sentimentelor, trăiește la maxim intensitatea cuvintelor așternute, metamorfozându-și fiecare vers și fiecare poem într-o lecție desprinsă din cartea vieții, plină de înțelepciune, reușind să teleporteze cititorii dincolo de spațiu și timp, într-o lume pe care o disecă în totalitate. Toate aceste stări lăuntrice, experimentate de propriul ,,Eu” sau descoperite empatetic la semenii săi, sunt analizate și parafate în prezenta carte, contribuind la definiția spirituală a poemului: ,,Poemele sunt lumânări aprinse de poet în templul din adâncul sufletului”. Chiar dacă explorează teritorii mai greu accesibile, poetul este conștient de perisabilitatea timpului și de faptul că nu va reuși să descopere toate misterele lumii care-l înconjoară, iar această nesiguranță îi conferă o stare de disconfort, eul liric trecând prin diverse procese de naștere și renaștere, de controverse, renunțări și acceptări:,Cea mai bună definiție a poeziei o dă Timpul. Restul definițiilor sunt doar încercări de a se explica inexplicabilul”.
Scriitoarea Rusty Adriana Holtei este prezentă în acest periplu al cărților primite și citite de criticul Gabriela Dimitriu prin romanul „Îngeri fără aripi”, care a văzut lumina tiparului în anul 2020 și a apărut ca un “Proiect editorial susținut de “Impresariat Editorial Radu Marini”- colecția “vâj-vâj”, editor, Marian Rătulescu.  
Despre autoare scrie: „Bună cunoscătoare a sufletului și a minții omului, o persoană meditativă datorită momentelor de singurătate și tristețe prin care a trecut de-a lungul vieții, Rusty Adriana Holtei ne deschide ferestrele inimii, către universul în care trăiesc oamenii cu distrofie musculară. (...) Scriitoarea Rusty Adriana Holtei nu-și dorește altceva, decât să scoată la lumină aspectele tragice, comice, de viață, cu care se confruntă cei cu handicap. Când aceasta aude cuvântul “handicapat” pentru prima oară, nici nu știa ce înseamnă, era doar un copil”.
Continuă cu o cronică la romanul „Budu” al aceleași Rusty Adriana Holtei despre care concluzionează: „Budu reprezintă în esență, un roman care aduce în prim plan, obiceiuri și tradiții ale satului din regiunea Olteniei, iar întâmplările prezentate sunt îmbinate pe alocuri cu zicale și proverbe rămase din bătrâni, asemenea unor puncte de reper pentru a putea merge pas cu pas, pe drumul vieții”.
Ionuț Caragea este prezent cu o recenzie la volumul  „Căutătorul de amintiri”  (poeme, citate și aforisme) de unde aflăm că: „Volumul apare etalat în trei părți distincte ca interpretare și mesaj, dar care oferă cititorilor, în esență, același mesaj universal pe care autorul își dorește să-l cultive și să-l analizeze: Iubirea. Cartea este încununată la final de “Lanțul aforistic al amintirilor”, care poate fi considerat un adevărat manual al cugetărilor personale, o enciclopedie a tuturor simțirilor trăite și experimentate, bazată pe observații fine și, uneori, ironice”.
Poetul Aurelius Belei este luat în vizor cu volumul de poezii „Inimă de Lumină”, editura „Ro.cart”.
Astfel aflăm că: „Acest volum conține o sută treizeci și opt de poeme, tema principală abordată fiind “Iubirea”, o temă universală, aflată la temelia sufletelor sensibile, care-și doresc cu ardoare să o creioneze, să o înțeleagă și să-i traseze noi dimensiuni. Și pentru că iubirea îmbracă diferite forme, autorul ne întâmpină încă de la început, cu iubirea pentru mama sa, o iubire sinceră, plină de adulație și nealterată în timp. Mama reprezintă universul după care poetul și-a ghidat pașii în viață, ființa pe care o prețuiește din adâncul inimii sale”.
Colega de peste Prut, poeta Geta Lipovanciuc din Chișinău are o cronică generoasă și favorabilă (ca toate de altfel!) a volumelor: “Relicve ale vremii”, “În zidul iubirii” și “Dar din dar”, toate apărute la Casa Editorial Poligrafică “Bons Offices” din Chișinău, Republica Moldova.
Gabriela Dimitriu afirmă: „Geta Lipovanciuc, aduce omagii prin versurile sale, prietenilor dragi care s-au ridicat la Cer, încercând să-și hrănească clipele despărțirii cu amintirile acestora, în speranța că ei au ajuns în brațele lui Dumnezeu, într-un loc paradisiac.
Pentru poetă, iubirea înseamnă cucerirea întregii lumi, fără a apela la arme. Iubirea, cel mai înălțător sentiment al omului, poate schimba destine și mentalități, chiar și în etapa a III-a a vieții, când părul alb ne luminează chipul asemenea unui covor de nea care se odihnește și încălzește pământul înghețat. Poeta este conștientă și știe că iubirea este mereu învingătoare dacă ea există cu adevărat în sufletele oamenilor. Astfel, la răscrucea anilor irosiți în zadar pentru cineva nesincer, îmbrățișările constituie liantul perfect pentru a închega noi iubiri, pentru a trezi noi sentimente.(...) Scriind despre Dor, Așteptare, Singurătate și Dragoste, poeta își descătușează trăirile interioare care s-au perindat înlăuntrul său, sub formă de gând nerostit, asemenea unui machiaj neiscusit pe care nu reușește să- l ascundă în fața celor care s-au risipit în toate colțurile lumii în momentele lor de pribegie în țări străine. În ochii poetei, țara în care s-a născut și pe care o iubește nespus, este ca o fata Morgana, care apare și dispare prin ochii minții, oriunde s-ar afla! Fiecărui om îi este dor de ceva anume. Românul care alege exilul este cuprins la un moment dat de dorul pentru cei dragi pe care i-a părăsit, de dorul de țara sa”.
Următorul pe lista Gabrielei Dimitriu este Ștefan Șeclăman, cu nuvela „Vorbe, șoapte și povești”, despre care afirmă că este  o „... nuvelă plină de suspans, pe care Ștefan Șeclăman o împărtășește cu noi, cititorii săi, determinându-ne să fim părtași la derularea întregului conținut al cărții, reușind prin cuvinte meșteșugite să ne teleporteze cu o lejeritate fantastică, în lumea satului de odinioară.(...) Personajele prezentate sunt diferite nu doar în ce privește înfățișarea sau etatea, ci și datorită caracterizării unor trăsături aparte, care țin de educație, cultură și caracter. Avem de-a face cu oameni inteligenți, citiți, ale căror povești și pilde despre viață sunt ascultate cu interes, cu oameni șmecheri și puși pe șotii care fură de la cei înstăriți, cu femei neștiutoare și credule care cred în magia neagră, cu hoți la drumul mare tineri și frumoși care cer taxe de trecere în satele învecinate, cu o femeie frumoasă răpită de turci și care cere îndurare de la aceștia pentru a-și salva soțul și este ascultată, cu ardeleni și olteni prinși într-o horă a prieteniei, care se vizitează prin rotație, în fiecare an. Toate personajele au farmecul lor și majoritatea, deapănă la un pahar de vin care le “dezleagă buzele”, câte o poveste cu din care oamenii adună informații folositoare, ori pur și simplu, sunt ascultătorii unor bârfe cu iz indecent”.
Ana Văcărașu, o privilegiată a cărții Gabrielei Dimitriu, are nu mai puțin de trei cronici: „Scriitorul și Tasta Erotismului”, „Am fost cândva în pădure”, „Labirintul sufletului, în poemele Anei Văcărașu” (cronică apărută în revista Amfiteatrul Literar Nr. 3” din 12 decembrie 2024 și în revista literară BOEM@ nr.192 din februarie 2025 la volumul de poezie „Peste granița visării”, editura „Stef ”, 2024.
Despre Ana Văcărașu, Gabriela Dimitriu spune: „Poeta Ana Văcărașu își asumă prin versuri, puterea fantastică de renaștere pe care o împrumută de la florile și păsările care-i însoțesc pașii, de la copaci și susurul izvoarelor, de la absolut tot ce reprezintă o fărâmă de viață. Florile au fost întotdeauna mesagerele iubirii, ale iertării și împăcării, simbolul recunoașterii greșelilor, dar și simbolul recunoștinței și al fertilității. Indiferent de floarea primită, gestul este surprinzător prin unicitate. Floarea însoțește subtil speranțele născute în sufletele noastre, nevoia de dragoste și, mistic vorbind, este însăși modelul de prețuire când ne luăm ,,rămas bun” de la cineva drag, care ne părăsește atunci când sufletul se hotărăște să călătorească într-o altă dimensiune spirituală.(...) Autoarea posedă o capacitate extraordinară de a reda propriile frământări sufletești, analizându-le obiectiv și cu simț de răspundere, iar cu ajutorul cuvintelor folosite cu iscusință, invită prin vers cititorii să-și depășească limitele și să treacă astfel de la agonie, la extaz. De fapt, Ana Văcărașu creionează esența omului conștient că fericirea este doar un mit, aceasta fiind de fapt, încărcătura tuturor emoțiilor și trăirilor noastre întâlnite de-a lungul vieții”.
Despre volumul autobiografic al Mălinei Anițoaei – „Când tata avea tată” Gabriela Dimitriu surprinde cu exactitate dorințele autoarei: „Însuși titlul acestei cărți este enigmatic și ne trimite cu gândul pe noi cititorii, fără să ne dăm seama, la o întoarcere în trecut, la originile noastre și rădăcinile părinților noștri, într-un cuvânt, la o analiză minuțioasă a sufletului, a tuturor actelor voite sau involuntare care ne-au încununat anii din viață. Redescoperim prin noi, frânturi din părinții și bunicii noștri, boabe de energie pozitivă sau negativă strecurate în vieți demult apuse în inimile altor oameni pe care nu i-am cunoscut decât din povestirile altora.  Astfel, fotografiile îngălbenite de timp, poveștile ascultate la gura sobei din gurile bunicilor, devin mărturii ale călătoriei strămoșilor noștri pe acest pământ. Este un îndemn la cunoaștere și autocunoaștere a genelor care sălășluiesc în noi și erup asemenea unor vulcani în momente de tristețe sau bucurie, de fericire sau singurătate.  Sunt crâmpeie care colindă sufletul tânăr și revoluționar al autoarei care-și dă seama că în trupul său se scurge sângele bunicilor care-au luptat pe front și care au ajuns să le transfere copiilor lor din energia și suferința îndurată, din ororile trăite și zâmbetul stins, pe care l-au transmis copiilor și nepoților lor, fără să-și dea seama”.
Gabriela Dimitriu realizează o recenzie pertinentă la cartea „Pro-Parodia Maximă”  apărută la editura „StudIS”, în primăvara anului 2024, autor Marian Rățulescu (pseudonim - Radu Marini) „ca urmare a unei promisiuni pe care scriitorul o făcuse cu ani în urmă membrilor grupului ”PRO-PARODIA”(”P-P”) din care făcea parte”.
În fine, ultimul material este despre romanul „A treia mână” a Anei Văcărașu despre care Gabriela Dimitriu spune: „Prozatoarea desfășoară în fața noastră o poveste de un mare dramatism și o radiografie psihologică generoasă a personajelor principale și secundare, ascunse parțial unei percepții imediate, dar care se dezvăluie pe parcurs, îmbinând sentimentele de iubire și ură cu trăirile interioare și neliniștile metafizice care însoțesc eroii acestei cărți. Scriitoarea a conceput astfel, tipul de dramă cu un final neașteptat care lasă urme adânci în sufletele femeilor abuzate fizic și psihic de soții lor, iar gustul amar al deșertăciunii este dezvăluit cu cele mai fine artere ale simțurilor autoarei”.
Ca o concluzie, doresc să spun că apariția acestei cărți „Univers literar personal” nu m-a surprins, este la modă ca lumea literară să adune între coperți materialele literare scrise de ei (mulțimea de edituri face posibil și ușor acest demers literar) iar în fond și la urma urmei, este vorba de munca intelectuală și nopți nedormite, zeci de ore de lectură atentă a fiecăruia.
Citindu-i cronicile (recenziile) și curriculum vitae am constatat că are o activitate literară bogată și apariții publicistice interesante și ne-o prezintă ca pe un critic avizat, generos, bine informat și doritoare de performanță literară, motiv pentru care o felicit.