ÎN DRUM SPRE LUMINĂ CU ANTONIA PITU

          Un nou debut interesant la Editura băimăreană eCREATOR, cazul în speță, tănăra studentă a Facultății de Litere a Universității OVIDIUS din Constanța, Specialitatea Limba şi Literatura Franceză - Limba şi Literatura Italiană, anul al II-lea de studiu, cu cartea dânsei LACRIMĂ DE CÂMP, Editura eCREATOR din Baia Mare, 2024, Colecția DEBUT, o carte de poezie structurată inițial pe trei secțiuni: DRUMUL SPRE LUMINĂ (31 poeme); RĂSCRUCI TEMPORALE (29 poeme) şi AFORISME (140 aforisme).
          La baza formării personalității creatoare a Antoniei Pitu a stat şi stă în continuare o experiență de viață creatoare, încă în devenire, bazată pe studiul aprofundat al literaturii române şi al literaturii universale, experiență academică care i-a trezit şi adâncit pasiunea pentru scris şi analiză literară, şi nu în ultimă instanță, lecturile diverse şi studiile critice din încărcata listă obligatorie a unui student la filologie, pentru fiecare seminar în parte, toate acestea ajutând-o să exploreze noi dimensiuni ale poeziei şi ale creativității, ale limbajului poetic, oferindu-i perspectivele de rigoare asupra artei scrisului.

          Cartea Antoniei Pitu, LACRIMĂ DE CÂMP, aşa după cum însăşi autoarea mărturiseşte, se vrea o carte de poezie care să reflecte propriului univers interior al eului poetic, un univers plin de emoţii, trăiri şi frământări consumate la modul conjugat în direcția conexiunii eului cu propria-i lume interioară, dar şi exterioară acestuia, lume jalonată de nelipsitele teme ale iubirii, ale naturii ocrotitoare, ale familiei, ale scurgerii nemiloase a timpului, un spațiu poetic populat de îngeri, animale ṣi sentimente, simboluri ale speranței şi ale protecției divine, încercând s-aducă lumină şi pace în întunecimea întunericului.
          Legată aşadar,  prin multiplele fire tematice, de timpul său literar, un timp al debutului, tânăra poetă Antonia Pitu interesează în mod special prin stăruința sa de a se proiecta într-o expresie diferită de facilitățile unor scrieri uzuale, încercând spargerea tiparelor comune, dacă expresia este fericită, printr-un sentiment de impaciență, de îngrijorare, pe care-l are față de cuvânt, voindu-l subordonat altor rosturi estetice, diferite de cele tradiționale, lăsând la o parte vechea fază a lirismului retoric, trecându-şi poezia printr-un studiu de introvertire, de concentrare asupra propriilor trăiri interioare, căutând stările individuale prin filtrarea chinuitoare, niciodată calmă, a cuvântului în direcția satisfacerii ambițiilor tematico-creatoare propuse.
          În modul acesta îşi începe Antonia Pitu călătoria ei în mirifica  lume a poeziei, călătorind pe drumul spre lumină la răscruci temporale, călătorind prin spini, "în umbra nopții, sub cerul înstelat", încercând să-şi regăsească "un nou destin", învăluită mereu de întrebări ale căror "răspunsuri tainice se pierd în timp divin", (CĂLĂTORIA PRIN SPINI), încercând acum, "în lumina lunii ce plânge pe-ascuns" să învețe "regăsirea sufletului ajuns" cu gânduri "sfâṣiate", pierzându-se "printre stele" în căutarea "trandafirului" ce nu i-a fost păstrat (DRUMUL SPRE LUMINĂ).
          Periplul căutărilor lirice ale eului poetic continuă "Cu dragoste şi pace, fără vreo ironie / Într-o călătorie neprevăzută şi târzie, / Am păşit departe, sub cerul învolburat, / Prin tainice văzduhuri ce-ncet s-au arătat" (CUFĂR PIETRIFICAT), căutându-şi propria-i identitate: "Îmi caut eul, dar nu-l găsesc, / Îl caut prin flori de sânzâiene, / Prin maci aprinşi, sub cerul deschis, / Ṣi-ajung la vânturi, la eoliene", măcinată de întrebări existențiale: "Ce caut eu, de fapt? / Soare vreau, s-ajung la soare, / De dimineață, la răsărit /(...)/ De-odată simt că am trăit, / În visul meu de floare şi destin, / Răsare iarăşi soarele dorit" (SÂNZÂIENE).
          O anumită fobie antiretorică, aproape organică, provine-n lirica Antoniei Pitu din acea obsesie de a returna pe undeva verbul liric în direcția unei lupte cu inerția cuvântului, dusă uneori prin reflex până la apologia unei frici fabricate artistic, în scopul exteriorizării sentimentelor şi a deschiderii sufletului problematizat şi-ncărcat de adausuri apăsătoare: "Mi-e frică să mă apropii, / De noapte, de furtună, / De iarbă şi de lună, / De vorbe false şi perfide ", deoarece "Oamenii-mi sunt umbre, / Duhuri străine în noapte, / Prviri reci şi vorbe aspre, / ce mă fac să fug departe", tânjind după evadarea din mediul citadin nociv în mediul rural, "la țară", acolo unde inima-i "devine caldă / Iar lacrimile se opresc din şiroi" (ÎN BRAȚELE BLÂNDEȚII).
          Drumul simbolic al eului poetic spre lumină trece aşadar prin brațele blândeții, făcându-ṣi "cuibar" din suflet, printre stele şi fluturi, prin jar ṣi vise, prin altă dimensiune, stropit cu lacrimi de câmp şi petale de dor şi neuitare, cu îmbrățişări de stele şi cu răsărituri pierdute, sub scutul iubirii materne, beneficiind de darurile pădurii, plutind pe aripile nemuririi sub carapacea speranței, în brațele îngerului păzitor, căutând liniştea eternă, "În brațele îngerului" ocrotitor, simțindu-se purtat "Prin valuri de lumină liniştită / (...) / Spre ceruri unde inima mi se-ntăreşte" (LINIŞTEA ETERNĂ), lăsând în urmă frica şi durerea, găsind "puterea dragostei, tăcerea".
          Declinând într-o reculegere meditativă si elegiacă, poezia Antoniei Pitu pare a nu mai conta pe fascinația cuvântului impozant, recurgând la un limbaj simplificat şi confesiv, în care eul se caută pe sine, concomitent cu procesul recunoaşterii de sine, într-o lume fascinantă cu o natură luxuriantă, populată de gâze, fluturi şi insecte, o lume plină de roadele bogate ale naturii, "De merele ce vor să cadă-n praf, / De sufletele nemuritoare ale oamenilor", în timp ce "Frunzele adie, / Fânul se aşterne, / Greierii răsună, /(...) / Totul pare a fi perfect / Fără a exista vreun regret" (AVERTISMENTUL NATURII), ajungând la răscrucile temporale şi la tărâmul interzis, călătorind printre zâmbete şi odiseea "dulcei păpădii", prin ploaia misterioasă şi prin labirintul sufletului, în căutarea jucăriei pierdute şi a renaşterii din cenuşă, încercând, el, eul, evadarea din haos spre lumină, zbuciumat de speranțe, poposind în grădina amintirilor, retrăgându-se "...în grădina din vale, / Spre a sufletului comoară înfloritoare" (ÎN GRĂDINA AMINTIRILOR), însoțit de îngerul său păzitor.
          Sub o fină țesătură narativă, pornind de la anumite pretexte semnificative, Antonia Pitu sugerează straturi sufleteşti obsedante, cu nişte irizări oarecum tragice ale geografiei proprii interioare, mimând simpla, dar adânca constatare în nepăsare, într-o aşteptare în devenire a unei purității sacrificate, pare-se prea uşor, supusă jocului aspru al sorții, jertfind astfel formele cele mai candide ale existenței, ca într-un ritual tragic şi agasant al unei vieți cotidiene trăită-n tiparele unui automatism repetat în care, oamenii plini de măşti se văd pe stradă, "Unii suferă că au facturi în față, / Alții apar cu zâmbete perfide, / De la diplome pline cu reuşite. / Haine negre, indispunere. / Viața nu trece / Trăim zbuciumați pe ultimul capăt de ață. / Tu crezi, copile, că asta-i ultima viață? // Ne plimbăm străini pe stradă. / Unii vor să meargă pe nisip, / Alții vor să zboare. / Cine poate, ştie... /Oare spre mare? / Oare spre hotare?" (DINCOLO DE MASCĂ).
          Bucuriile imaculate sunt puține, lipsesc aproape de tot, iar atunci când sunt, sunt prin ele înseşi amare, evoluând inexorabil, fără înduplecare, spre jertfă, însă, grație talentului poetului, al autoarei, descoperim la modul liric un fel de pseudo damnație a nevinovăției, prin apelarea la nişte regimuri contextuale de surprinzătoare izbânzi estetice cu nuanțe optimiste: "Cerul e albastru, / Marea ne ghidează. / Ascultă-mă, îți şoptesc pe ascuns: / Viața pe care o avem e de-ajuns. / Firi întunecate, lumi zbuciumate, idealuri deşarte / Ne fac să mergem tot mai departe. / O față e de-ajuns pentru noi. / Ascunde masca, arunc-o la gunoi! (DINCOLO DE MASCĂ).
          Cartea domnişoarei Antonia Pitu se încheie cu un număr de circa 140 aforisme proprii, gândite în acelaşi stil meditativ, cugetări enunțate într-o formă pe cât posibil concisă, memorabilă şi expresivă a unui adevăr, căpătând uneori nuanțe narative mai ample, în care se-mpletesc iubiri, plante şi animale, copaci, păduri şi curcubee, spini şi zâmbete, frați şi surori, familia în care se simte iubirea de mamă, iubirea maternă, care nu are limite şi care înfloreşte în tăcere, oferindu-se fără să ceară nimic în schimb, ajungându-se la fluturii iubirii din iubire, care poartă pe umeri vise neştiute şi speranțe tainice, călăuzind sufletul către o pace ce învinge furtunile vieții, iar renaşterea "...din cenuşă este puterea iubirii de a transforma suferința în lumină, oferindu-ne alinare, speranță şi un nou început, acolo unde inimile se regăsesc şi visele capătă aripi" (Aforismul 50).
          Avem în față o carte,  care carte, deṣi este scrisă în stilul clasic, tradițional, rimat ṣi structurat, sau poate tocmai de aceea, o carte în care tânăra poetă Antonia Pitu priveşte şi foloseşte lirismul drept o tonalitate, un registru artistic care pune accent pe expresia poetică sinceră şi elevată a sentimentelor personale, a pasiunii şi a trăirii, ținând seama de faptul că-n orice text liric, un caracter dominant trebuie să-l aibă transfigurarea artistică, prin care poetul este nevoit să apeleze la tehnici aluzive şi asociative, creând un univers de mare forță sugestivă, adresându-se sensibilității lectorului, exprimând varii sentimente, prin intermediul figurilor de stil, al tropilor şi al simbolurilor.