(Pe)trecerea poetei

Elena Borcuti ne lasă moștenire o poezie a cântării, descântării și încântării splendorilor naturii, ea rămânând fidelă unei lumi a culorii și a liniștii, unei lumi a speranței, visului frumos și a frumosului în sine, un frumos ce transcede neliniștilor trecătoare sau umbrei noastre efemere.
Elena Borcuti s-a (ne)murit în cuvânt, din acesta (ex)trăgând puteri și seve, imagini de spectaculoasă prospețime străbătându-i poemele ca un fir roșu, poeme scrise cu emoția risipirii și cu aplecarea asupra unei trăinicii ce i-a devenit temelie operei.
Am fost încântat să simt omul, dar emoția creației sale e mai puternică decât (pe)trecerea printre semeni.
Elena înnobila timp și spațiu, iar (în)scrisul său amprenta fericit stări, emoții și lumi.
Și cum la noi - la români – abia (pe)trecerea cheamă atenția, destinul ei poetic abia acum începe a se clădi cu adevărat!