Poeta Maria Muntean are o „fabrică” pentru sufletul ei

Încă un debut la editura „eCreator” Baia Mare, oare al câtelea domnule Roșiianu?!
De data aceasta e vorba despre Maria Munteanu, care ne propune volumul de poezii „Fabrica sufletului meu”, colecția DEBUT, 2024.
Cartea debutează cu poezia „Istorie” și ne arată cum suntem noi cei de azi, cât de falși, prefăcuți și nepăsători față de eroii neamului, dar „...istoria ne scoate la tablă” unde „istoria se predă pe sine,/ Prin legi universale/ Și dureri memoriale”.
De ce am început această recenzie cu această idee? Pentru că m-a mișcat modul de gândire al poetei Maria Muntean! Pentru că un popor care-și uită istoria rămâne fără carte de identitate!
Poeta Maria Muntean prin acest volum dăruiește lumii ceva frumos pentru că poeziile ei sunt experiențe și trăiri personale așternute pe hârtie cu pricepere și talent: „Ți s-a desfăcut șiretul, și te-ai împiedicat de.../stele/ Ridică-te și mergi cu ele.” („Iluzie”).
Temele abordate sunt luate din viață,din viața de zi cu zi, cu bune și rele, motiv de a scrie „Scrisoare către viață” (Poezie scrisă pe patul de spital) când poeta își invită, spre a o îmbuna, pe „viața ciudată” la „o chermeză”: „...Hai la o chermeză/ În cinstea ta./ Să stăm de vorbă la cafea/ Sau poate la un pahar/ Cu gheață și lichior amar.? Să te servesc cu ceai de jar/ Îndulcit cu rouă 4 5446/ Dimineața, dintr-o cană nouă”.

Surprinzătoare versuri ne propune Maria Muntean! Poezia ei este nu neapărat ficțiune, cât una problematică. Poeta pune pe tapet nedumeriri și întrebări la care toți ar trebui să ne gândim și să căutăm răspunsuri.
Multe poezii încep ca o conversație de zi cu zi: „Bună dimineața!/ Elocventă dimineață,/ Pitorească zi din...aceeași viață.(...)/La fel e luna, la fel soarele./ Se închid geamuri/ Se deschid uși,/ Se scufund orașe/ Se îneacă munți,/ Reapar, aceleași lumi/ Pe aceleași culmi,/ Aceeași este...viața,/ Bună dimineața!”.
Unele poezii pot fi citite ca un jurnal intim, în care descoperim stările lăuntrice ale poetei și descrierile nuanțate ale lumii înconjurătoare: „Te așteptam, toamnă arămie/ Să-nvălui în frunza ta târzie,/ Pur sufletu-mi de hârtie./ Brațele-ți întinse pe trotuar/ Rafale ruginite-ți cad din buzunar./ Dantelată e via cu smaralde,/ Foi brumate să se scalde,/ Cu solare raze, îngenuncheate în melancolie,/ Fericite, roade dulci-amare îngânau/ o melodie”.
Poeta Maria Muntean nu caută în dragoste soluții noi, dorește să meargă „Pe același drum” pentru că „Dincolo de iubire” nu mai este nimic. Iubirea trebuie asumată de ambii parteneri, să aibă în componenţa sa pasiune, dorinţe trupeşti, admiraţie, sinceritate, altfel totul este de prisos : „Voi lua iubirea ta cu mine/ În veșnicia sălbaticilor arbori,/ Trăind povestea la lumină/ Ținându-ne de ramuri.(...)/ Iar dacă iubirea te îneacă/ Sau îți e povară/ Îmbrățișează-mă și... pleacă”.
Despre semenii noștri (cu calități precum inteligența nativă, echilibrul, bunătatea, toleranța, umorul, dar și cu defecte precum lenea, invidia, răutatea) scrie atât de poetic și concis în poezia „Omul”: Cum arată bucuria/ Și ce miros are?/ A întrebat bujorul,/ Deschide-te, i-a răspuns,/ Cerul// Cum arată fericirea/ Și unde este?/ A întrebat OMUL/ Privește-n tine! I-a răspuns,/ Universul.// Cum arată invidia/ Și minciuna? A întrebat/ Soarele,/ Ai descris omul, i-a răspuns/ Luna”.
Despre Creator și lucrarea sa minunată, această lume, este tranșantă și roagă la tăcere, modul superior de preamărire a lui Dumnezeu: „Când Dumnezeu vorbește,/ Tu TACI,/ Absorbit de șoapte, îmbrățișând lumina/ De-ți întinde brațul/ Tu întinde-i mâna,/ Și taci./ Urcă în altarul cerului/ Unde se cântă măreția/ Pe aripi de nori încondeiată e psaltirea/ Cuprinsă de cete îngerești/ Să împlinească profeția,/ Privește și taci./ Coboară în templul inimii/ Unde așteaptă Serafimea,/ Tăinuiește chivotul aprins,/ Căci este însăși rugăciunea,/ Pleacă-ți ochii și TACI”.
Poeta Maria Muntean iubește natura și se contopește cu ea în clipele de reverie și visare totală: „Suntem esența florilor de tei/ Și-a plopilor de pe alei./ Suntem rodul desfătat/ De știință,/ Fructul copt prin credință/ Ce-a încolțit,/ Din mirabila sămânță./(...)/Suntem noul crai, vioi/ Întors în slavă/ Din mucegaiuri și noroi.” (aici ne amintește de versul arghezian) – „Suntem”.
Opoziția dialectică din poezia „Am învățat” crează versuri religioase memorabile: „Tristețea m-a învățat să râd,/ Râsul răsuflat din ignoranță/ Jucându-se din când în când/ Cu lacrimile de pe față.// Focul mi-a împrumutat înțelepciunea/ Din care vechi orgolii vor să ardă./ Rămasă în cenușă e amintirea/ Căci am învățat să merg pe apă.”
Poeta Maria Muntean nu face rabat când e vorba de dragoste, se dăruiește total și așteaptă să i se răspundă cu aceeași monedă, altfel apar „cioburi pe suflet” și nu-i bine: „Resping dragoste-ți aburindă/ Și ciobita-ți hologramă./ Iubiri ciuntite, hoinăresc/ Transcendând dimensiuni ciobite/ De parcă ar fi întregi/ sau vor să fie,/ Jucându-se în a inimii...babilonie.”
O altă temă abordată este cea al timpului nemilos fiindcă „Timpul este cel mai înțelept dintre toate lucrurile care există, pentru că aduce totul la lumină.” Spunea cu milenii în urmă Thales: „Pendulului vremii, bate grav/ Tomnatică oră,/ Ca un copil firav,/ Furat de minodoră.//(...) Toamnă după toamnă/ Ceasul sună iar,/ Lăsând în urmă/ Amintirea copilului suav.// Rămân gânduri netreierate-n lan/ Adormite-n adâncime,/ Să-ncolțească după un an,/ În fașe noi de pruncie” („Ceasul vremii”).
Poeta Maria Muntean are puterea de-a evada din spațiul real și cel virtual în poezia filosofică, poezia care pune întrebări ca-n „Credința iubirii sau Iubirea credinței”: „Cum arată bucuria?”; „Cum arată fericirea?”; „Cum arată invidia?” în fapt Cum arată viața noastră?
Pentru un debut, versurile Mariei Muntean mi-au plăcut și consider că putea da mai mult în sensul că unele poezii par neterminate deși versurile lor sunt atât de proaspete și neașteptate, profunde și muzicale.
Felicitări!