Ultimă absență - Reflecții asupra efemerității și memoriei

Ultimă absență

de Ioan Romeo Roșiianu

N-am să mai fiu în viața mea acasă
când tu-ai să vii ca să mai poți pleca
se va acri-n pocale vinul pus pe masa
la care trupul nopții adăsta

noi nu vom ști cum se va pierde timpul
de ce va fi un vânt fior în noi
va înflori-ntre șoapte anotimpul
ne vom întoarce-n pulberi și noroi

doar călători prin marginile zării
vor mai spuzi tăceri și amintiri
la marginea de margine-a cărării
vom poposi sub umbre desfrunziri

va fi frumos ca-n visul nevisat curând
pe-o lotcă de lumină cerul o să steie
îți voi vedea în vene viața tremurând
și moartea zâmbetu-o să-mi iei

n-am să mă mai ridic să mă opun
povestea mea miroase a sfârșit
n-am să mai strâng din dinți și n-am să lupt
cu gândul meu în slovă nemurit

voi sta pierdut în margine de zări
lumini m-or potopi de nicăieri
am să îmi scot din inimă cărări
și-am să-mi strecor în liniște tăceri

ele-or vorbi de arderile mele
m-or mai pârî la porți împărătești
vei ști c-am fost iubit de multe iele
când la amiezi lumină-o să cerșești.

Această poezie, „Ultimă absență" de Ioan Romeo Roșiianu este o meditație profundă asupra efemerității existenței și asupra unei prezențe care, paradoxal, se definește prin absență. Fiecare vers pulsează cu o melancolie intensă, transmițând un sentiment de inevitabilitate, de resemnare în fața trecerii timpului și a sfârșitului. Motivul absenței nu este doar unul fizic, ci și unul metafizic, unde prezența e doar o iluzie pierdută în anotimpurile memoriei. Din punct de vedere stilistic, poemul se remarcă prin imagistica sa evocatoare și prin construcția sonoră ce accentuează starea de nostalgie. Repetiția unor teme—călătoria, tăcerea, umbra, lumina—conferă textului o dimensiune ciclică, ca și cum existența însăși ar fi un proces de revenire și dispariție continuă. Există un contrast subtil între frumusețea visului și realitatea inexorabilă a sfârșitului, un joc între lumină și întuneric, între speranță și renunțare. Din perspectivă filosofică, poezia pare să exprime o viziune existențialistă asupra vieții și morții. Personajul liric nu mai luptă împotriva inevitabilului, ci îl acceptă ca pe o parte organică a ființării. Ideea de „poveste ce miroase a sfârșit” sugerează nu doar un final personal, ci și o conștientizare a fragilității fiecărei existențe. Moartea nu este doar o despărțire, ci și un proces de transformare, unde ecoul amintirii rămâne singura dovadă a trăirii. În ansamblu, poemul este o reflexie poetică asupra destinului uman, asupra pierderii și asupra modului în care ne raportăm la sfârșitul inevitabil. Este un testament al sensibilității și al introspecției profunde, unde versurile devin un spațiu al memoriei și al acceptării.
Poezia „Ultimă absență” de Ioan Romeo Roșiianu conține o profundă meditație asupra efemerității, dar dacă privim cu atenție, putem extrage și alte teme filosofice, fiecare purtând o încărcătură aparte:
Poemul evidențiază cum timpul se disipează fără ca noi să înțelegem pe deplin mecanismul acestei pierderi. „Noi nu vom ști cum se va pierde timpul” sugerează o neliniște metafizică: suntem captivi într-un flux continuu pe care nu-l putem controla, iar percepția noastră despre timp este fragmentară și iluzorie. Versurile despre „călători prin marginile zării” care „spuzi tăceri și amintiri” deschid o discuție despre rolul memoriei în definirea identității. Suntem noi doar ecouri ale trecutului nostru? Și ce înseamnă să fii amintit? Poezia pare să sugereze că amintirile sunt ceea ce rămâne din noi, o punte între ceea ce a fost și ceea ce nu mai poate fi recuperat. Există o acceptare tacită a unui sfârșit inevitabil, o renunțare conștientă la luptă: „n-am să mai strâng din dinți și n-am să lupt.” Aceasta pune în discuție o viziune existențială asupra vieții: suntem supuși unei căi dinainte trasate, sau avem vreun control real asupra destinului nostru? Moartea nu apare ca un eveniment brusc, ci ca un proces fluid, aproape natural, care se împletește cu viața. „Îți voi vedea în vene viața tremurând / și moartea zâmbetu-o să-mi iei” sugerează o relație profundă între cele două, ca și cum moartea ar fi o continuare a existenței, nu o întrerupere. Atmosfera generală a poemului evocă o distanță tot mai mare între individ și lumea din jur, un sentiment că nu există un punct de întoarcere. „Povestea mea miroase a sfârșit” nu este doar o declarație personală, ci și o reflecție asupra izolării ultime pe care moartea o impune, făcând individul un martor silențios al propriei dispariții.
Aceste teme fac din poezie o explorare complexă și introspectivă asupra existenței umane. Poezia „Ultimă absență” se aliniază cu reflecțiile unor filosofi analiști asupra timpului, morții și existenței. De exemplu, Epicur susținea că moartea nu ar trebui să fie temută, deoarece, atunci când suntem în viață, moartea nu există pentru noi, iar când murim, nu mai suntem conștienți de ea.
În contrast, poemul poetului Roșiianu pare să îmbrățișeze o viziune mai melancolică asupra sfârșitului, unde moartea nu este doar o absență, ci un proces de transformare și reflecție. În filosofia stoică, Marcus Aurelius și Seneca vedeau moartea ca pe un fenomen natural, o parte inevitabilă a ordinii universale. Seneca, de exemplu, considera că acceptarea morții este cheia unei vieți trăite fără frică. În poemul lui Roșiianu, însă, moartea nu este doar un fapt inevitabil, ci și un moment de introspecție profundă, unde amintirile și tăcerile devin mărturii ale existenței. În ceea ce privește timpul, Thomas Nagel a explorat ideea că moartea este privită ca o pierdere tocmai pentru că ne privează de experiențele viitoare. Poemul lui Roșiianu pare să reflecte această idee, sugerând că timpul nu este doar un flux continuu, ci și un spațiu al regretului și al întrebărilor fără răspuns. Astfel, poemul lui Ioan Romeo Roșiianu nu doar că se încadrează în aceste reflecții filosofice, dar le și îmbogățește printr-o abordare poetică, unde moartea, timpul și memoria sunt interconectate într-un mod profund emoțional.