(6) ÎN TIMP CE FANTEZIA ESTE INTENȚIONALĂ, CVASIRAȚIONALĂ ȘI SINOPTICĂ, PSIHOLOGIA ESTETICĂ A LUI HOBBES SE AFLĂ ÎNTRE DOUĂ LUMI

         Ca și mintea constructorului cu imagini, fantezia lucrează bine, spune Hobbes, când țintește la un scop limpede întrezărit. În acest sens fantezia cuprinde pasiunea și dorința care activează mintea și o feresc de platitudine și obtuzitate. Pentru fantezie, dinamica mentală devine astfel parte integrantă în arhitectonica mentală. Rapiditatea și constanța mișcării minții decurg în întregime din strădania pătimașă de-a atinge țelul imaginat. Fantezia mai poate include și subtilitate în activitatea de corelare. Omul cu fantezie puternică vede similitudini unde alții nu văd nicio idee interesantă, iar cuprinderea sa este atât de rapidă și promptă cât și pătrunzătoare. "De aici provin acele plăcute comparații, metafore și alți tropi, cu ajutorul cărora atât poeții cât și oratorii au putința de a face ca lucrurile să placă și să displacă și să apară celorlalți în bine sau în rău, după cum țin ei înșiși", mai spunea Hobbes în HUMAN NATURE, vol, IV, p. 55. 

          Pe lângă aceasta, fantezia poate include judecata, adică discernământul intelectual. Uneori Hobbes stabilește o distincție între fantezie ca detectare a similitudinilor și judecată ca detectare a diferențelor, dar alteori, tendința de a face ca geniul artistic să absoarbă toate funcțiile spiritului îl determină să renunțe la această discriminare. 

          Ca mai toți consumatorii săi care au scris despre facultățile mentale, Hobbes discută uneori ponderea ce trebuie atribuită judecății, considerată acum ca o putere separată, în comparație cu cea atribuită imaginației productive. În general, spune el, fantezia extravagantă nu poate răscumpăra un defect al discernământului. Dar în orice tip de poezie, cu toate că sunt necesare atât judecata cât și fantezia, "fantezia trebuie să fie mai eminentă". Sublimitatea unui poet se întemeiază pe fantezia lui. Această fantezie este ceea ce place majorității cititorilor în poezie și este numită de ei "furie". Cu alte cuvinte, în împrejurări obișnuite, bunul simț este mai bun decât imaginația. Dar poezia nu se poate supune cu totul acestei norme generale. În poezie, calitatea mișcătoare și seducătoare este entuziasmul. 

          Într-un pasaj complex și sugestiv, Hobbes numește fantezia poetului arhitecturală și filosofică. El spune că aceste - cazuri fericite pentru poet - în care filosofia a introdus deja ordine și sistem printre datele experienței - fantezia găsește gata pregătită substanța pe care trebuie s-o elaboreze și nu este nevoită decât să "exercite o mișcare iute" asupra acestui material pentru a fi gata de cântat și dansat. Dar acolo unde filosofia a neglijat să-și joace rolul, cum a neglijat până acum în cazul filosofiei morale, fantezia trebuie să efectueze atunci și ordonarea și aranjarea, să aducă atât substanța cât și cuvintele și să nu scape din vedere nici ornarea și delectarea. Iată o foarte înaltă apreciere a registrului facultății poetice. Pare foarte depărtată de considerarea imaginației drept o simplă mașină de reținut și multiplicat impresii prealabile. Ea presupune că fantezia nu numai arde și zboară, ci și gândește și clasifică. Dar chiar în acest moment de vârf al speculației estetice a lui Hobbes, locul sensibilității este mai mic decât pare. Filosofia despre care vorbește și pe care o dorește este calculul. Hobbes nu lasă să se înțeleagă realmente că poezia poate împlini destinul înalt al filosofiei. El spune că atâta vreme cât filosofia mai rămâne încă în urmă, iar explicația mecanică nu acoperă încă tot teritoriul existenței, poezia poate funcționa ca un expedient vremelnic. Filosofia care a netezit oarecum terenul pentru cântul și dansul poeziei este știință fizică, astronomie și tehnică inginerească. Filosofia morală, care pentru Hobbes lipsește și pe care trebuie s-o suplinească poezia, este o mecanică a pasiunilor și a afectelor. De altfel, definirea poeziei ca filosofie morală și a picturii ca filosofie fizică era un lucru de mult cunoscut în critica artelor.

          Ceea ce ne rămâne, așadar, până la urmă din Hobbes este un exemplu frapant de tendințe contrarii. Tradiția psihologică clasică se întrețese cu noua știință mecanică. Pentru Hobbes, totul era materie și mișcare, în spirit sau nu. În discuția cu Descartes, el susține că rațiunea depinde de nume, numele de imaginație, "iar imaginația, după cum gândesc eu, de mișcarea organelor corporale. Astfel spiritul nu va fi nimic altceva decât mișcările din anumite părți ale unui corp organic"(THE PHILOSOPHICAL WORKS OF DESCARTES, traducere Haldane și Ross, 2 vol., Cambridge, 1912, vol. II, p. 65). Rapiditatea și penetranța fanteziei în căutarea ei de materiale poetice constă în finețea și agilitatea spiritelor vitale. Într-adevăr, admirabila unitate atribuită de către Hobbes spiritului și care-l face să apară atât de modern este obținută cu prețul unui materialism intransigent. Fantezia poate include memoria, simțul, judecata și pasiunile din cauză că toate acestea sunt complexe de mișcări ce au loc în interiorul corpului.