(7) SINTEZA LĂSATĂ ÎN SEAMA CRITICILOR

         Puținele reacții prietenoase din partea filosofilor față de artă constituie mai degrabă o excepție decât o regulă în secolul al XVII-lea. Artele s-au găsit de cele mai multe ori într-un mediu filosofic rece și defavorabil. Cei care ar fi trebuit să le fie interpreți filosofiei erau absorbiți de progresul științei. Dacă arta voia să țină pasul cu vremea, în această epocă științifică și progresivă, era silită să se descurce singură. Filosofia nu i-a dat decât foarte puțin ajutor direct. "Adevărata valoare a poeziei", scria Rapin în 1673, "este atât de puțin cunoscută, încât abia dacă se formulează uneori o judecată asupra ei"(THE PHILOSOPHICAL WORKS OF DESCARTES, traducere Haldane și Ross, 2 vol. Cambridge, 1913, vol, II, p. 65). Sutele de critici din Franța, punând în practică sugestiile criticilor mai vechi din Italia, au început să furnizeze această judecată adevărată. Mai toți au jucat poezia într-un asemenea mod încât s-o poată plasa cât mai repede în lotul câștigător laolaltă cu noua filosofie științifică. Au realizat însă acest lucru printr-o remarcabilă intuiție. Așa cum Toma din Aquino considera că este posibil să fie un bun creștin și totuși să utilizeze filosofia păgână a lui Aristotel pentru schema rațională în care a cuprins doctrina creștină, la fel și acești critici s-au inspirat, fără nicio incomoditate intelectuală și chiar cu rezultate fericite, atât din Aristotel cât și din noua știință mecanică.Niciunul dintre filosofii profesioniști ai epocii, cu excepția lui Leibniz, nu a fost conștient de posibilitatea unei asemenea contopiri de influențe. Hobbes și Bacon, deși au deschis ușile rațiunii mesagerului imaginației, nu au văzut că Aristotel, la care poeților le plăcea să recurgă pentru principii, furniza o fundamentare mai bună decât Democrit unei teorii a fanteziei și încă una lesne de combinat cu știința exactă pe atunci la modă.

         Ben Johnson (1573?-1637) observa un lucru pe care oricine ar fi fost în stare să-l vadă, și anume, acela că într-o perioadă de rapidă propășire a cunoașterii naturale ar fi ciudat dacă ceva din noua cunoaștere n-ar contribui la modelarea formei poetice. Și așa s-a și întâmplat. Tradiția aristotelică a fost adaptată și anexată cadrului mental al epocii lui Newton. Fără a pierde controlul asupra logicii lui Aristotel, analiștii au acordat o atenție proaspătă doctrinei lui despre mișcare, iar teoriei cauzalității eficiente i s-a dat aceeași importanță ca și teoriei cauzelor formale. În lista subiectelor de studiu pentru poetul aspirant, întocmită de Du Bellay, știința matematică și naturală sunt pomenite ca fiind de primă însemnătate. Fire divers colorate alcătuiau, așadar, rațiunea și bunul simț al doctrinei neoclasice despre artă. Ca și la Descartes, și satisfăcând noul instinct cartesian al clarității, Boileau (1636-1711) a scris un DISCURS ASUPRA METODEI poetului, extrăgându-și însă conținutul din Aristotel. Ca și Hobbes, Le Bossu (1631-1680) a scris o mecanică și o dinamică a pasiunilor, punându-le în legătură cu efectele poeziei, dar și-a extras conținutul din Aristotel.

          Hobbes vorbește îndrăzneț și plin de prospețime în comparație cu ceilalți filosofi când spune că imaginația și rațiunea trebuie să coopereze pentru a crea versurile eroice. "(În măsura în care fantezia omului a însemnat căile adevăratei filosofii, în aceeași măsură ea a produs efecte cu totul minunate în folosul omenirii. Dar acolo unde aceste percepte (ale filosofiei n.n.) dau greș (...), acolo, arhitectul, fantezia, trebuie să ia asupră-și sarcina filosofului (...), să fie nu numai poetul care să pună și să lege, ci și filosoful care să furnizeze și să-i aranjeze materia". Deși radicală pentru filosofie, ideea poetului sau pictorului filosofant era de mult un loc comun în critică. O afirmație a lui Le Bossu sună aproape ca o ilustrare a cerinței lui Hobbes, și anume, aceea ca poetul să-și organizeze materialul în chip filosofic, dacă nu-l găsește pus la îndemâna lui gata organizat de către filosofia însăși, constă în faptul că poezia este analogă cu teologia, știința lucrurilor divine, din cauză că organizează comportarea morală a omului în genuri și specii, făcând-o astfel lesne accesibilă comprehensiunii umane, așa cum teologia organizează în specii și genuri personale și acțiunile divinității. 

          Pentru compatrioții critici ai lui Descartes nu era însă de ajuns o înrudire de ordin general între poezie și filosofie. Noii teoreticieni ai artei aveau nevoie de o transformare mai decisă, de un model mai arid, de o abandonare a tendinței moralității de a-și lua zborul. În căutarea proprietăților fundamentale ale materiei, Descartes a eliminat unul după altul cele mai multe dintre atributele ce puteau prezenta un interes uman: culoarea, mirosul, gustul, ajungând în cele din urmă la exemplara lui bucată de ceară, o simplă figură bazată pe număr și raport. Un impuls similar i-a animat și pe critici. Ei aveau să fie noii campioni ai ordinii raționale în regiunile sălbatice ale fanteziei. Astfel, poezia s-a armat și s-a încorsetat, a programat reguli stricte și bună-cuviință, a ridigizat și îngustat unitățile de timp și de loc, a adoptat limbajul comun al prozei și simțul practic. Criticii literari au făcut nestingheriți aluzii la barbaria gotică a scriitorilor mai vechi, la lipsa lor de eleganță și rafinament, la ignoranța lor în materie de știință și metodă. Instrucțiunile despre modul de a-ți conduce intelectul pentru "a păși sigur în lumea aceasta", "pentru adevărata cunoaștere a lucrurilor așa cum sunt"ca și sistemele și prescripțiile de legi menite picturii și poeziei raționale și de bun gust constituiau tipul cel mai răspândit de tratate. Dogmele erau cristalizate și înregistrate, așa încât orice om inteligent să poată gândi, compune sau zugrăvi recurgând la manual. Era un lucru admis că natura trebuie să-l înzestreze pe om cu geniu. Cine se încredea însă numai în această înzestrare nativă, nesupunându-se disciplinei rațiunii regulilor, n-avea să ajungă departe. Arta trebuia să cultive natura. Și Vauquelin de la Fresnaye scria în 1594:

      "Născut în zodii bune și geniu-având de-acolo 

       Ca să-ți atragi mai lesne suita lui Apollo 

       Și cântului eroic să-i dai rostiri înalte, 

       Vei face veacuri multe uimite să tresalte,

       Cin-n arta-ți sunt precepte: învață-le pe toate 

       De vrei să știi cum opul desăvârșit se scoate:

       Nu frunzări nimica, ici-colo doar, în grabă,

       Ce versurilor tale nu poate da podoabă"(Vauquelin de la Fresnaye, L'ART POLITIQUE, ed. PELLISSIER, Paris, 1885, cartea II, versurile 435-443).

          O întreagă armată de critici au subliniat însemnătatea metodei sistematice, dar Boileau (1636-1711) a fost cel care a fixat codul. El a fost cel care, a poate înaintea tuturor celorlalți, a asimilat poezia ideii clare și distincte a cartesianismului. Greșit s-a presus, scria el, că jugul rațiunii stingherește compunerea versurilor. Dimpotrivă, acest control rațional, departe de 

a-i dăuna poeziei, o divinizează:

        "Iubiți deci rațiunea pentru-a voastre lire 

         Din ea luați și frumosul și-a artei strălucire".(Boileau, L'ART POLITIQUE, cântul I, vv. 37-38, Traducere de Ionel Marinescu, E.S.P.L.-B.P.T., 1957).

         Muzica și frumusețea cuvintelor sunt subsidiare cugetării clare:

        "De-i limpede ideea sau nu-i destul de clară,

         Așa va fi și versul ce-n urmă-i va s-apară.

         Când prinzi un lucru bine, exprimă-l deslușit,

         Cuvântul, să-l îmbrace, răsare negreșit"(Ibid, I,151-154). Chiar și în 1746, Batteus încă mai caută ideea clară și distinctă de la temelia artelor și vrea "să împrăștie cețurile și să stabilească precepte adevărate".

        În Anglia, codificarea legilor poeziei a început cu o suită de ani mai târziu; îl găsim astfel pe Pope repetând doctrina lui Boileau în al său ESEU DESPRE CRITICĂ. Marele poet Virgiliu, scrie el, și-a închipuit un timp că se poate dispensa de reguli și modele și-și poate căuta inspirația direct în natură. Curând însă, un Virgiliu mai înțelept a început să să scrie după o metodă la fel de strictă și după reguli la fel de limitative ca și când ar fi lucrat cu mintea organizatoare a lui Aristotel însuși. Criticul francez Rapin se referea la această "Artă poetică", cu regulile ei sistematizatoare, ca la un "instrument al geniului". Astfel, geniul și-a avut și el instrumentul său, după cum filosofia își avusese NOVUM ORGANUM-ul.

          Căutarea unui program rațional general a avut loc cam în același timp și cam în același mod și în domeniul picturii. S-a declarat că este una dintre funcțiile recent întemeiatei Academii franceze de a găsi pentru pictură reguli simple, infailibile și reciproc lămuritoare. Pictorii și teoreticienii mai vechi au procedat prea mult după observație și deprindere și prea puțin în mod teoretic. "Știința lor le stătea mai degrabă în degete decât în capete". De Piles, "prinț al criticilor picturii franceze", și-a împins atât de departe zeul pentru diferențierea precisă a părților picturii - compoziție, culoare, desen și expresie - și a gradului în care au excelat în acestea pictorii faimoși, încât a alcătuit un tabel în care dădea note cunoștințelor fiecăruia. Caracteristică pentru el, în calitatea lui de savant din secolul al XVII-lea, este combinarea folosirii numărului spre a măsura îndemânarea artistică cu insistența asupra valorii modelelor clasice în sculptură.