MARIA  

Când în noaptea-ntunecoasă
Luna trece lin prin codru,
Mângâindu-i al lui creştet
Printre stele şi prin ceaţă.

Stă Maria cea frumoasă
Tot privind în lături tandru,
Parcă-o oarecare teamă

Îi întoarce scump obrazul.

Bucle blonde îi coboară,
În izvoare-i curg pe umeri
Care albi sub rochia-n văluri
Se preschimbă-n curaţi nuferi.

Cu ochi mari ea mă priveşte,
Negrii şi sălbatici dragii,
Printre dalbe lăcrămioare
În sclipiri se sting săracii.
                                                                   
Fata, cu-a ei gură dulce,
Care şoapte mute soarbe,
Toarnă stelele în cupe
Presărându-le prin noapte...
                                                                        
Şi cuprinde a mea mână
Cu a ei făptură caldă,
Mă priveşte şi oftează
În lumina lunii albă.
                                                                    
Numai apa mai vorbeşte,
Tot purtând prin codrii-albaştri,
Taine prefăcute-n stele
Care-izvorul le-oglindeşte.