Poezii de Aionesei Mihaela

artrodeza

e primăvară iarnă nici eu nu mai știu

de când umblu cu mănunchiul de fiare

și cu nădușeala asta sub palme

plouă și ploaia mă spală de vină

de fapte de singurătate de păcate

picăturile reci pătrund nemiloase

obraji umeri sâni tresar

de parcă cineva

m-ar dezbrăca de dragoste până la piele

roșesc și mă înfior la gândul că ești aici

atât de aproape de tainele din rugăciunile lacrimilor mele

las gărgăunii să-și facă de cap

puțină dezordine în armonia cu miros de sânge

nu strică albul zăpezilor

sub care ghiocei chicotind

înmulțesc primăverile amputate ieri

aș vrea să strig până vor ieși vietățile din vizuini

și păsările din scorburi îmi vor ține hangul

până munții își vor apleca fruntea semeață

rușinați de neclintirea lor

și oamenii ar privi uimiți flacăra

care-și întinde zâmbind brațele pe cruce

aș vrea să strig

simttt te simttt

da, știu sună banal

și totuși spun

ce nu e la îndemâna oricui

e atât de bine

atât de bine mi-e să simt

să te simt

înăbușindu-mă

viață

mai spre cer înhămate aripi așteaptă

se poartă tot mai mult suferința întoarsă pe dos

ca o țarină plânsă de scaieți înțărcată cu maci

care țes cea mai desăvârșită haină a minciunii

ne e teamă să ieșim din ghearele singurătății

născocim cuiburi să țină cald orgoliului din găoace

îmbătăm simțirea cu deșertăciuni

inventate în miezul nopții

de ursitoare venite cu rădăcini de munte

să descânte începutul unui drum

cu tălpile goale prin iarba necosită

ne vindem oricum oricui din nevoia de lumină

fără să știm că astfel golim vistieria dată la naștere

în urma noastră copite de cal neîmblânzit

mușcă zborul olog al porumbelului

tăcută ca o catedrală rămâne inima

în care se izbesc rugăciuni

înălțate de un pescăruș

cu marea între coaste

moarte în doi

*

e timpul să plec.

ți-am așternut toate rândurile de piele

pe care le-am avut,

mărăcinii rămași te-ar putea răni

și n-aș suporta durerea.

e timpul pentru rămas bun.

nu, nu-mi spune „ mai stai ”

s-ar răzvrăti toți fluturii

de așteptări învinși

*

pânda mea nu mai arerost

astăzi mă îngrozește singurătatea

dar nu a mea

singurătatea de care te-ai îndrăgostit

când eram plecată să-mi caut pașii

nu știam că ei alergau prin tine

cu toate temerile mele desculțe

*

nu, nu plâng. doar stau ca un copil mofturos

și număr boabele de sudoare

prelinse din luna ca o acadea

-prea mult efort pentru dragostea asta,

spun păsările susținându-mi zborul

voi crește puiul de ciută primit în dar

din el se va naște femeia cu zorii pe frunte

în câmpul lor își va putea instrui soldățeii de plumb

punând la zid toate lacrimile

pregătite de evadare

*

și poate că la vremea aceea nu știam

doar visam cu ochii cusuți de inima

prea albastră să mai vadă clar

cum se furișează toamna

jefuindu-ne de roade

*

știu, simt încă mai suntem rătăciți pe undeva

ne-am întins prea mult unul spre altul primăverile

să ne prefacem acum că nu ne cunoaștem rănile

*

în cele din urmă

ne vom striga tăcerile pe nume

lupi flămânzi se vor apropia să adulmece

lira prin care cineva vânează păsări

*

aș fi vrut să-ți spun dinainte

că așa se trece prin întâia moarte în doi

restul va fi mult mai ușor...