Poezii de Alexandra Ardusadan

Lumini și umbre

Lumini și umbre peste tot în jurul meu,

Totul se schimbă într-un peisaj efemer.

Rafalele de vânt îmi răscolesc amintiri

Și mă întorc în cale din zborul meu hain.

Lumini și umbre fac luna albastră,

 Mușcatele plâng lâng-a mea fereastra.

Încerc să mă odihnesc, dar nu prea reușesc,

Alaiul de stele de ochii mei se lovesc.

Răsărit trubadur

În semănături de suliți aurii și boare lină,

Se mai odihnea pământul abia ieșit din somn,

Din înălțimea clară, albastră și lină...

Răsăritul peregrinar mișcă mâinile asemeni unui domn.

Peste întinsurile verzi și moi scânteiază aur pur

Și florile-și întorc privirea către chipul soarelui,

Și norul semidiafan cu suflet de trubadur...

Se oprește fascinat din drumul lui.

Murmurul izvoarelor se aude clar acum,

Înainte să se adune in soare, făpturile pământului,

Și toți, roagă răsăritul să mai rămână pe drum,

Fiindcă dulce este întâiul ceas al vederii lui.

Șoapta apei

Abia se mai aude valul

Stingându-se la mal,

Își oglindește luna raza,

În răcoarea serii iar.

E tăcere, eu aud din depărtare

Cum suspină coralul din mare.

Autocritică

Iubite cititor,

Până am să mor,

Voi continua să scriu

Cu greșeli și știu,

Firave ștanțe,

Pline cu speranțe.

Căci visul meu a fost

Tainic și cu rost.

Să citiți cu mândrie

Din a mea poezie,

Cuvântul cel mai viu

Voi continua să scriu.

Ascunsul necunoscut

Il voi transforma în scut,

Poeziile să-mi fie

Multe laolaltă,

Ca peștii in baltă.

Versuri

Versuri din mine frământate,

Cum să vă las în eternitate?

Sufletelor enigmatice si pure

În lumea asta cu lucruri dure.

Nu sunteți decât niște corecturi,

Ale străfundului minții mele frânturi.

Senin

În umbra diafană s-a adâncit o rază,

Iar peste întinsurile dure aur scânteiază,

Și îmbracă întunecimea apelor din hotar,

La fel ca un pescar obosit, hoinar.

Ce senin e totul in jurul meu,

Sufocată sunt de razele ușoare,

Retina-mi se pierde în acel senin mereu,

Și îmi place, deloc nu mă doare.

Ce senin înalt, turcoaz...

Din depărtări de mine se bate,

Și ușor mă mângâie pe obraz,

Asemeni unei pale de vânt cu șoapte.

Pe aripile unui gand

Când murmurul nopții împacă

Tăcerea pătrunsă în trup,

Pe aripile unui gând atacă

Visu-mi asemeni unui lup.

Chem visul prin gânduri înspumate,

Parcă abia-s ieșite din abis,

Și se scurg spre mine chemări parfumate,

Ale gândului abia intrat în vis.

Glasul lunii

Prin fereastra deschisă murmură glasul lunii,

Prea încet pentru a o putea deslușii unii,

Văd noaptea unduindu-se în mantia ei nudă,

Tăcerea-i așterne, briza genele-mi udă.

Glasul lunii nu-mi permite să închid ochii,

Nopțile lungi se aciuaseră din nou, ca bobocii,

Mantia tăcerii fâlfâia iar spre mine,

Și luna glasul cu al meu vrea sa-și îmbine.

Mișcarea și strălucirea ei m-a înlemnit,

Omul să privească luna este menit.

Săgeți ale stelelor izbucneau din cer

Cuprinzându-mi sufletul într-o ispită...zbier.

Zbier în interior căci trupul mi-e cuprins de somnolență,

Dar glasul lunii mă furnică, e precum o dependență.

Profilul clarului de lună se întipărește în mintea mea,

Nicicând din a mea gândire să iasă aș vrea!

Vioara

În noaptea asta, când cad iar ploile plumburii,

Sufletu-și pierde sentimentele vii,

Ecoul corzii viorii mele începe a înflori,

Aninând tăcută noaptea îmbătând-o cu magii.

Ce mult aș vrea ca acum lângă mine a fi,

Enescu, cu al lui vioară dragă inimii,

Acordul greșit să mi-l îndrepte din simfonii

Și să mă încurajeze:"poți mai mult și stii!"

Un fluture de noapte negru urâcios veni,

Si, cu ale lui aripi fluturând, ceva îmi șoptii,

Un sunet plăcut de urechile mele se ivi,

Era un acord de vioară ce vrea a inflori.

Arcușul vrea a urmari

Acordul aripilor lui până se va face zi,

Merg pe a lui cale și...

Mă trezesc într-o lume plină de simfonii.

Ca un grădinar ce-și uda trandafirii,

Eu îmbrățișez acele cântece vii,

Sufletu-mi mângâie și mi-l trezi,

Și vioara nu mai vrea a se opri.