Poezii de André Cruchaga

Traducerea Ioana Haitchi

1. Locuri (Lugares)

Acolo, în axilele trotuarelor, glezne şi coate ca un singur puls.

Acolo, în gura vântului, burţile şi umbra doliului, cuvinte goale

ca piatra ponce: de multe ori, dinţii şi strigătul devin insensibili.

Cresc colţii precum şi cercurile întunecate ale pământului.

Melcii cresc şi-şi aruncă-n mare urechile mărind apele.

Creşte absolutul în cele două mâini ale ploii.

Cresc pleoapele înaintea muşchiului extins al nopţii. Creşte rugina.

-Astăzi se organizează furtuni pentru a potoli respiraţia: sunt loviturile

pieptului şi poticnirile postului;

(Înaintea absenţei tale, nu-mi rămâne decât să mă gândesc la micul drum al cuvintelor.)

Libertatea e inutilă atunci când taci sau ai trecut în altă viaţă.

Decât apărarea anumitor locuri, prefer castitatea ca o prefaţă.

Invidia altora este acest multiplu orgasm al Paradisului (ochii muşcă

incandescenţa; zilele, carnea poemului.)

Toată lumea şi le face pe-ale sale, presupunând: mă dezvelesc, desigur, în poftele mele.

Poemul este întotdeauna insurecţie şi nu trebuie să cer acreditare nimănui.

Pentru cei care nu ştiu, am învăţat şocurile timpului în bordeluri

şi i-am băut dărâmăturile din mâinile tremurânde.

În acelaşi timp despart cuvintele şi simt această pace când păşesc.

Acum trăiesc departe de guri şi de răsărituri evazive: în pieptul luminii,

setea îngrămădită; ţipete înăbuşite…

LUGARES


Allí, en las axilas de las aceras, tobillos y codos como un solo pulso.
Allí, en la boca del viento, los vientres y la sombra del luto, las palabras huecas
como piedra pómez: a menudo, los dientes y el grito se tornan insensibles.
Crecen los colmillos y también las ojeras de la tierra.
Crecen los caracoles que surten de mar los oídos y prolongan las aguas.
Crecen los absolutos dentro de las dos manos de la lluvia.
Crecen los párpados ante el musgo extendido de la noche. Crece la herrumbre.
—Hoy se organizan tormentas para aplacar el aliento: quedan los golpes
de pecho y los tropezones en ayunas;
(Ante tu ausencia sólo me toca pensar en el caminito de las palabras.)
Es inútil la libertad cuando callas o ya has pasado a otra vida.
En la defensa de ciertos lugares, prefiero la castidad de algún prefacio.
La envidia de los otros es este múltiple orgasmo del paraíso (los ojos muerden
la incandescencia; los días, la carne del poema.)
Cada quien hace lo suyo, supongo: yo desnudo, claro, mis propias hambres.
El poema siempre es insurrección y no necesita de credencial alguna.
Para los que no saben, yo aprendí los sobresaltos del tiempo en los prostíbulos,
y bebí del escombro sus temblorosas manos.
Hace tiempo que hendí las palabras y me siento es paz cuando camino.
Ahora vivo lejano de bocas y de amaneceres huidizos: en el pecho de la luz,
la sed colmada; los gritos apagados…

2. Ore inutile (HORAS INÚTILES)

Înainte de colţurile frânte ale memoriei, monotonia acestor zile

inutile şi rugina consistentă peste corpurile înstrăinate.

Măştile au propria lor liturghie, la fel ca umbrele şi vertijurile inexplicabile,

precum golurile de la limita miezului nopţii.

În oxidul sinuos al săptămânii, această bestialitate a gurilor precipitate,

dragostea şi găurile ce le provoacă: există nume ce ne invită la exterminare,

la invidie şi la pereţii obsceni ai oraşului ce picură în dinţii noştri,

ca un alt bănuţ murdărit pe trotuar.

Cine sunt martirii în această intensitate de feţe confuze şi feroce ?

Spre ce indiferenţă zvâcnesc orele ?

Apar cheaguri pretutindeni. De multe ori mi se pare confuză o lume fericită.

O singură privire ar putea pietrifica rănile sau nuditatea.

Un singur ecou devine implacabil, înconjurând câinii, ce cutreieră dimineaţa

şi se uşurează pe ea.

(În spatele multor fantome şi bordeluri, agasează pseudomoralitatea şi falsa

înţelepciune; toate-aceste ore au ochi de ciclop.

Nimic nu este invizibil, desi muştele se ascund în spatele grădinii.

Se scurge pata galbenă a respiraţiei, furnicăturile chiparosului muşcând

butoniera deschisă a sordidului. După lume, doar urme.

Noi, cei care trăim la limită, nu avem zidul ce ne apără intimitatea;

suntem la mila cenuşei prospere.)

Dacă cineva se îndoieşte, - va trebui, aşa cum poate – să scape din foc…

HORAS INÚTILES

Ante los rincones destrozados de la memoria, la monotonía de estos días
inútiles, y la consecuente herrumbre sobre los cuerpos enajenados.
Los antifaces tienen su propia liturgia, así como sombras y vértigos inexplicables, como los vacíos al límite de la medianoche.
En el óxido sinuoso de las semanas, esta bestialidad de bocas precipitadas,
el amor y los agujeros que provoca: hay nombres que nos invitan al exterminio,
a la envidia y a las paredes obscenas de la ciudad que chorrea en nuestros
dientes, como otro centavo enmugrecido en el pavimento.
¿Quiénes son los mártires en esta intensidad de rostros confusos y feroces?
¿Hacia qué indiferencia palpitan las horas?
Surgen coágulos por doquier. A menudo me resulta confuso un mundo feliz.
Una sola mirada puede petrificar las heridas o la desnudez.
Un solo eco se torna implacable alrededor de los perros que deambulan
en el alba y se mean sobre ella.
(Detrás de tantos fantasmas y prostíbulos exaspera la seudomoral y la falsa
sensatez; todas estas horas tienen ojo de cíclope.
Nada es invisible aunque las moscas se escondan detrás de los jardines.
Gotea la mancha amarilla del aliento, o el cosquilleo del ciprés mordiendo
el ojal abierto de lo sórdido. Después el mundo, sólo de las huellas.
—Nosotros, los que vivimos siempre al límite, no tenemos muro que preserve
la intimidad; estamos a merced de la ceniza floreciente.)
Si alguien duda, —deberá como pueda— escapar del fuego…
 

3. Geografia profundă (GEOGRAFÍA PROFUNDA)

Înainte, nimeni nu a intrat în geografia acestor cavităţi profunde.

Nimeni nu ştia de-atâta duritate: m-am trezit în noapte aruncat de umbre;

înfăşurate în funingine, starea de veghe şi asperitatea despuiată din piatră.

Nu ştiu ce bestii agitate de sete apar intacte,

când în toate direcţiile se trăieşte în potop, în abandon şi în masacre.

Nu ştiu, dacă titanii aşteaptă deznodăminte mai bune,

prăbuşiri ale nopţii şi cârdurile sale de păsări arzânde.

Frica e tot ceea ce am în această geografie, dezbrăcându-mă: tu ştii ce înseamnă pentru că trăieşti de asemenea aceste jocuri periculoase, aceste gropi amare ale conştiinţei.

În fiecare trotuar sau drum sunt cicatrici deschise, colţuri afectate

de ambuscade şi îmbâcsite cu deşeurile istoriei zilnice, orizonturi oxidate

capabile să orbească ochii. Capabile să umbrească zile.

(Arcuiesc respiraţia şi învăluiesc această tragedie de false chei şi imense suspine,

şi ce-mi rămâne ? Ale cui sunt aceste mucegaiuri ale săptămânilor,

cărui sine aparţine acest măcel, care este ţara, unde există o fantazie inexplicabilă

pentru moarte ? Există în toată această farsă adevărată şi anularea certă: ei cunosc

parantezele, simbolurile naţionale şi saliva şi ne îndeamnă la non-violenţă:

la urma urmei, vorbim despre nimic, doar ne imaginăm.)

În masca de curcubeu, siesta posibilă este splendoarea cenuşei

şi călăul cu argumente sordide.

Alţii, - între timp -, ecranează ferestre, uşi şi chiar sintaxa mulţimii…

GEOGRAFÍA PROFUNDA

Antes, nadie había entrado a estas cavidades profundas de la geografía.
Nadie sabía de tanta dureza: desperté en la noche arrojado por las sombras;
envuelto en hollín, el desvelo en la piel y el áspero despojo de la piedra.
No sé en qué remolino de bestias la sed emerja intacta,
cuando en todas direcciones se vive el diluvio, el abandono y las carnicerías.
Desconozco si los roperos esperan desenlaces mejores, al desplome
de la noche y su cordel de pájaros ardiendo en el fuego. El miedo es todo
lo que tengo de esta geografía, la ropa dejándome: vos lo sabés porque vivís
también estos juegos peligrosos, estas agrias hondonadas de conciencia.
En cada acera o camino hay cicatrices abiertas, esquinas impactadas
por la emboscada y olores con residuos de historias diarias, horizontes oxidados capaces de cegar los ojos. Capaces de nublar el mediodía.
(Arqueado el aliento y amortajada esta tragedia de falsas llaves y vastos jadeos,
¿qué me queda? ¿A quién acudo con este moho de las semanas, a quién
sino a este matadero que es el país, donde existe una fascinación inexplicable
por la muerte? Hay en todo esto cierta farsa y cierta anulación: lo saben
los paréntesis, los símbolos patrios y la saliva y los llamados a la no violencia:
después de todo se habla de cualquier cosa menos de la imaginación.)
En el disfraz del arcoíris, la sobremesa posible es el esplendor de la ceniza
y el verdugo con sórdidos argumentos. Otros, —entretanto—, escrutan
las ventanas, las puertas y hasta la sintaxis de la muchedumbre…

4. Corp dezvelit (CUERPO DESNUDO)

În memoria mâinilor s-a răspândit toată lumina litoralului.

Ochii ce coboară în suspinul preludiului, trec prin indigo

direct pe sânii păsărilor.

În profunzimea atingerii am citit infinitatea omului. (Sângerările pulsului

în timp ce navigam prin nerăbdare.)

Orele condensau tot somnambulismul, gemând profund şi imemorial.

Zăngănitul corporalităţii, urma laborioasă a jubileului.

În ţara valurilor seculare, stropii inepuizabili cu trena lor.

(Există în această lume intimă o renaştere în adâncul sufletelor, unde unii aşteaptă

ca magnetismul febrei să fie lumină: în memorie,

lungul drum al orelor.) Spre zorii secetoşi, furtuna florilor.

În lemnul timpului extins, lumea triunghiulară a nebuniei.

Începând cu perenitatea golului, neadormita sete în grădina plină de speranţă.

Golul gâfâind în lutul verbelor: se joacă cu limba

precum un copil cu mâinile; ne jucam ultima carte a apelor…

CUERPO DESNUDO

En la memoria de las manos, la luz toda del litoral desparramado.
Los ojos que descienden en el suspiro del escarceo, —transcurre el índigo
sobre el seno urgente de pájaros.
En la profundidad del roce, leo la infinitud de lo humano. (Sangra el pulso
mientras navego a través de la impaciencia.)
Las horas condensan todo el sonambulismo, gemido hondo e inmemorial.
Del tableteo de la corporeidad, el vestigio laborioso del júbilo.
En la tierra del oleaje secular, salpica lo inagotable con sus trenes.
(Hay en este íntimo mundo, un desnacer de hondas almas, allí donde uno espera
que el magnetismo de la fiebre se haga luz: adentro de la memoria,
el ancho sendero de las horas.) Hacia el alba de la sequía, florece el cierzo.
En la madera extendida del tiempo, el planeta triangular de la locura.
Desde la perennidad tendida, la sed insomne del huerto esperanzado.
El jadeo vacía la arcilla de los verbos: juega el lenguaje como un niño
entre las manos; jugamos al libro último de las aguas…

5. Absenţe (AUSENCIAS)

Îmi sângerează toate păsările de apă ale absenţei: deasupra peisajului ardent

al mlaştinii din piept, această barbotare a peştilor.

Nimic nu mă mai salvează, nici măcar buzunarele mele, de brutalitatea acestor carenţe.

Supravieţuim în ochiul montat în paradis ori în cariile molestării;

Mereu această privire în pământ, condiţia potcoavei.

(Mă învinuiesc atunci când greutatea murmurului însângerează grădinile şi eternitatea

se transformă într-o dramă; aici ne predăm în răceala oaselor,

în lemnul surd al falsei stupori, în gurile de doliu izvorând din ruină.)

Fiecare spaţiu ne deformează speranţa, ne împinge în umbra strigătului

din piatra obscură, unde respitraţia nu pătrunde,

nici nu se înalţă diafane oglinzi.

Unii învaţă să umble, diluând toate ciudăţeniile înaintea porţilor curbe

ale strigătului: nu e de mirare ţara cu ore lungi de tristeţe; nu este, precum

noroioasa ispravă a grindinei, sensibilitatea ce rămâne despuiată în faţa ororii,

coşmarul sudorii din bordeluri,

strănuturile gălbui ale după-amiezelor peste viscolul calendarelor.

- În fiecare copil, atârnă de multe ori alte copilării, doliu fără sfârșit
și tăceri ce nu se înţeleg decât în tăcere.

Din măruntaiele ruginei (tu) te-ai desprins de musca din coastele mele,

ca un clopot surd în sângele meu, în ochii mei morţi

şi dispersezi palpitaţia in viduri...

AUSENCIAS

Me sangran todos los pájaros acuáticos de la ausencia: sobre el paisaje ardiente
del pantano del pecho, este invierno a borbotones de peces.
Nada hay, también en mis bolsillos, salvo la brutalidad de tantas carencias.
Sobrevivimos al ojo montado en el paraíso, o a la caries del vejamen;
abajo, siempre de bruces la condición de herradura.
(Me faltas cuando la pesadez del murmullo sangra los jardines y la eternidad
se torna un drama; aquí nos entregamos a la frialdad de los huesos,
a la madera sorda del falso estupor, a bocas enlutadas que brotan de la ruina.
Me faltas en esta melancolía de girasoles desvaídos y desmemoriados.)
Cada espacio encorva nuestra esperanza, nos empuja hacia la sombra del grito,
a la piedra oscura donde no se permea la respiración,
ni se alzan diáfanos los espejos.
Uno aprende a caminar diluyendo todas las extrañezas ante las verjas curvas
del aullido: no es extraño el país de largas horas de tristeza; no lo es, también,
la turbia hazaña del granizo, la ternura que queda desnuda frente al horror,
la pesadilla del sudor de los prostíbulos,
los estornudos amarillentos de las tardes sobre la ventisca del calendario.
—En cada niño, cuelgan a menudo otras infancias, interminables lutos,
y silencios que solo se entienden en el silencio.
Dentro de los dominios de la herrumbre, (vos) desprendida de los moscardones
de mis costillas, como una campana sorda en mi sangre, muertos mis ojos
y dispersa la palpitación de los vacíos…