Poezii de Armina Flavia Adam

când Dumnezeu și poetul împart pâinea

 

la început a fost poetul,

apoi Dumnezeu s-a făcut om

și a luat forma mâinilor sale,

 

a plâns în pumni femeia,

a suspinat ca pentru o mare durere,

a frământat pâine și a așezat-o pe masă,

 

cum creștea albitura,

așa i se rotunjea pântecul –

luna își coborâse lumina pe creste,

 

Dumnezeu și poetul s-au așezat pe o bancă,

au rupt pâinea în două

și i-au mulțumit cerului

pentru ea.

 

împărtășanie

 

aici se termină marea,

iadul în care peștii mor departe de casă.

cum s-au dus duminicile,

cu vapoare cu tot, cu marinarii lor nesătui

de sânii femeilor de prin porturi!

cum mă spetesc în apa sălcie,

să gust cât mai pot

din trupul și din sângele ei!

îmi zic: va veni o primăvară,

una cum n-a mai fost niciodată.

atunci am să mă așez în mine

cum aș sta pe o piatră,

nemișcată sub atingerea morții.

pământul va fi trist și singur.

masa la care am scris se va umple de praf.

oamenii vor uita că pașii mei au trecut

printre zilele lor numărate,

că de atâtea ori am căzut sub ferestre,

căutând o gură de aer.

într-o bună zi voi afla că de fapt n-am existat,

că am fost doar un final de poem

pe o pagină albă.

atunci nici marea nu se va mai sfii

să-mi spele de pe nisip numele.

 

schimbarea la față

 

în seara aceea m-am întunecat –

ochii mei s-au făcut negri,

privirea o toamnă scrâșnită din dinți,

 

mi-am amintit brusc de mama:

alergam înaintea ei,

o cuprindeam cu ambele brațe,

apucam plasa cu mere de toartă,

nu cumva să îmi scape

dragostea infiltrată printre cusăturile ei,

 

când pleca de acasă,

îi îmbrăcam rochiile, îi încălțam pantofii de lac,

îmi înroșeam buzele cu rujul ei fin

și mă admiram în oglindă,

 

ea nu vedea soarele, niciodată nu l-a văzut –

mereu m-am gândit

că dacă i-aș fi dat ochii mei,

i-aș fi putut intui schimbarea la față.

 

tăinuiri despre verde

 

duminică –

zi perfectă să stau cu mâna la tâmplă,

să adulmec mirosul pământului

și al ierbii crescute sub pietre,

 

halal primăvară, îmi zic,

trecutul meu a rămas într-o lacrimă

căreia nu i-am dozat cantitatea de sare,

 

o coajă de măr îmi trădează trecutul,

sunt o mireasă în văi de cenușă –

numai ochiul bunicii

neobosit mă petrece

până la poartă.

 

în pielea căpușei

 

nu mă iubi,

de ce ai iubi o căpușă

când pădurea geme de verde,

 

poți pune la zid păcatele mele,

să le strivești între degete

cum ai sfărâma un pumn de pământ,

să te scalzi în apă vie și apă moartă

sau să te dai de-a berebeleacul

până se întoarce lumea cu susul în jos,

 

poți să spui ce vrei despre mine,

tot ce te lasă inima la granița dintre pietre –

ucide-mă dacă vrei,

sunt obișnuită cu moartea,

dar nu mă acuza pe nedrept

că m-am hrănit din sângele tău!

 

vieți în acvariu

 

cât de tăcut e pământul –

am să îmi fac din el un acvariu,

unul în care să înoate libere

toate viețile mele,

 

le voi pune verdeață, căsuțe din piatră,

nisip și tuneluri

prin care să circule gânduri de mare viteză,

 

poate nu ar strica nici o scenă

unde la ore târzii

poeții să își admire muzele din piesele favorite,

să bea din cupa morții

până ce nu mai deosebesc ochiul stâng de cel drept,

 

nu, n-am să cer bani,

de ceva vreme nebunia e gratuită,

am să vă rog doar să credeți

în apa aceasta netulburată.

 

zbor hăituit

 

zadarnic mi-ai frânt aripile,

altele îmi vor crește –

un zbor din fașă ucis

nu e o veșnicie în minus,

 

am vieți cât să îmi îngrop în tine

toate duminicile,

după datini să le fac

o pomenire cum nu s-a văzut,

 

se vor aduna săracii

și bogații vor veni de la o moarte distanță,

buluc vor da iama

să-mi judece vorbele

pe care nu le-am spus niciodată,

 

eu voi sta lângă cruce

ca un miel înaintea tăierii,

tu vei rânji și vei șterge cu palma

liniștea ghilotinei.

 

pasăre fără cuib

 

era duminică,

stăteam pe o bancă,

deasupra castanii își scuturaseră albul,

 

ai rupt o floare, mi-ai așezat-o în păr,

m-ai apucat de umeri

și ai plâns despre viețile noastre,

 

cât de mândru erai că m-ai pironit pe retină,

așteptai demonii să te umple sub pielea de lup –

eu nu-mi doream

decât să mă vindec de tine,

să îmi trăiesc rătăcirea dintr-o aruncare în gol,

 

în ochii tăi am fost mereu

o pasăre fără cuib.

 

tratat de vindecare

 

nu mai e mult,

vinul în pahare va curge –

ne vom trezi cu dureri metafizice,

moartea va veni de sub noi,

 

îmi vei desprinde eșarfa,

îmi vei gusta buza de sus

cu ochii în lacrimi,

 

eu voi scoate batista,

ți-o voi trece prin gene,

apoi voi rupe în patru

liniștea noastră.

 

sinucigaș cu acte în regulă

 

s-a aruncat de la patru –

era un om atât de singur,

încât am regretat

că l-am resuscitat ore întregi,

 

cândva, am stat împreună la masă,

i-am numărat zilele, i-am ghicit în cafea

și ne-am plimbat de mână pe Champs-Élysées,

 

de ce ar fi diferit asfaltul meu de al lui –

unghiul de propagare

se calculează tot în nuanțe de roșu,

 

învăț să trăiesc mersul pe sârmă,

din colivie

moartea e o ecuație simplă.