Poezii de Călin Sămărghiţan

Eroare critică

„Mes songes viennent en foule

Pour se désaltérer à ces gouffres amers”

                                                (Baudelaire)

În dreptul ei stafiile străzii

un ospătar vrea să pară inteligent

şi-i face complimente din cele mai tâmpe

aşa că va renunţa la soté

pentru o cafea rapidă

să scape de el cât mai iute.

Mă văd coborând treptele

spre străzile mici pavate aiurea

oraşul acesta în pantă

alunecă indecent

ca o şosetă prea largă.

Îmi amintesc cum tăcea sub lampioanele stinse

când eu îmi doream un cu totul altfel de final.

Ghetele lui umblătoare

- Hieroglif II -

Cafeneaua aceea ar trebui să fie celebră. Tocmai ieşea din purificatoarea recluziune autoimpusă, de aici începeau câmpiile lui albastre, când, brusc, văzu o mână în delicată mănuşă desenând forme în aer.

Uneori se surprindea târguindu-se cu-ntâmplarea, zbătându-se între nenumăratele premize ale consecinţelor de acum.

Ghetele lui umblau alături de câine. Pe acelaşi trotuar, hazardul îl pândea la următorul colţ. Se va ascunde în prima cafenea. Se va ascunde în prima femeie în care va găsi loc de odihnă.

Celălalt Enkidu

Enkidu ştia mai bine. Nu, n-are cum să fie rotund. Pe vremea lui Ptolemeu era plat ca-n palmă, vorba poetului. Apoi, ne-am deşteptat noi şi-am zis că-i rotund. Cam ca o minge. Şi-am şi demonstrat că-i rotund. Dar trebuie să ne explicăm asta în fiecare zi.

Apoi am zis, tot noi, păi atunci şi Universul e rotund. Şi acum vine unu tare şi zice: bă, universul e plat! Şi a şi demonstrat că e plat. Stăm pe o planetă rotundă într-un univers plat! Ce să mai crezi? Eu zic să-l întrebăm pe fratele nostru Enkidu, care ştie mai bine.

- Enkidu! Bă, Enkidu!

- Uf, e ocupat cu leii!

Mere târzii

Vizuina caldă a morţii.
Pătura miroase a mâţii
pe care i-am aruncat în râu.
Pisica îi mai caută încă,
eu caut un loc în care să mă ascund.
Mă priveşte cu ură, cu spaimă,
dar nu ştie.

Mănânc pâine.
Va fi o iarnă lungă, îmi spun,
vor pune mai multă miere în stupi
şi-n casă va fi cald
şi în pat va fi cald
va fi cald sub pătura aia
ca şi cum
m-aş ascunde.

Enstază

Blând august.
Pe naiba, e cald ca-n iad.
Acum o ninsoare ar fi raiul.
Sau Apocalipsa.
Să faci un bulgăre,
să faci un bulgăre imens
şi în el să sapi o peşteră.
Una pentru tine
şi una pentru Moise.
Când a despărţit Marea Roşie
era vară,
că dacă era iarnă ar fi despărţit Gheaţa Roşie
în bucăţi
şi poate ar fi inventat mai repede
şi mai vesel
Coca-Cola.

Aşa: Ilie vine mai târziu,
Coca-Cola încă nu e inventată
şi lumea e abia la început.

Dacă ar fi vară în iarna închipuită din vara asta
ar fi exact invers.
Simplu.

Cântecul ei trist

Ar fi trebuit s-o crezi,
ea cânta atât de bine
de parcă toamna se prăbuşea
de parcă murise o lume
şi toţi râdeau
când ea plângea
în cântul acela.
Ar fi putut să panseze cu mâinile ei
armate,
săruturile ei ar fi putut potoli conflicte
planetare.

Dar ea plângea
lua un fum de ţigară,
buzele ei care-ar fi potolit războaie
care te-ar fi putut face să uiţi...

pianistul cânta doar pe clapele negre

luau un fum de ţigară buzele ei
şi plângea
şi era frig
era iarnă deja
o iarnă fără regrete.

Fiara

- în 13 decembrie 2011, orele 12.43, în pădurile de lângă Sibiu, bravi vânători au împuşcat eroic un tigru adevărat -

Eu nu!
Eu nu! striga aripa păsării
către vânător.
Eu nu! peştele către apă,
eu nu mai locuiesc aici
pe planeta voastră rotundă!
îmi striga.

Pe care parte dormi
tu, şarpe văzător?
îmi striga.

Pe-marginea-de-piatră-a-fostei-fântâni
setea-se-usucă-la-soare

Pe unul dintre voi am să-l beau!
Mai bine pe ea
decât pe tine.
Tu eşti urât şi zgârii pe dinăuntru,
îmi striga.
Şi prieteni nu ai.

Nu,
a murit tigrul, prietenul meu,
alături de care vânam oameni.

Cocoşul de după

Ei desenează cu sare
pe marginea rănii
şi-n buzunar le zornăie Iuda.
Ce dacă e abrupt întuneric?
Nu trebuie să aprindem lumina,
pe comutator scrie limpede “nu atingeţi!”
“doar în caz de urgenţă”.

Sărutul se decojeşte încet,
lepra îşi târâie-n drum piciorul căzut,
Cel plin de sânge e ţinta perfectă,
îl pot scuipa drept între ochi, fericiţi,
îl pot scuipa drept în gură
fără să păţească nimic.

Dacă ar avea o mie de mâini
s-ar găsi rapid o mie de cuie.
Te simţi răzbunat,
o bilă de plumb i-a rămas înfiptă în carne.

…şi pietrele crapă.

E mult prea târziu,
femeia soldatului ce câştigase la sorţi
aruncă pe buza fântânii
haina murdară
şi pleacă

şi nu vede

din zdrenţele ei
se preling în apa ascunsă
nu fire de sânge
ci stoluri de lumini.

CV - CĂLIN SĂMĂRGHIŢAN

- Născut la 23 aprilie 1969 la Sibiu.
- Licenţiat al Facultăţii de Teologie din Sibiu, 1992.
- Studii postuniversitare la College of the Ressurection, Universitatea Leeds, Anglia, 1996.
- Doctor în Teologie Dogmatică al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, 2000.
- Licenţiat al Facultăţii de Litere din Sibiu, 2001.

- A publicat proză şi poezie în diferite reviste literare, antologii şi pe internet. Articole, studii inter- şi transdisciplinare, eseu, critică literară şi de film, critică a criticii în reviste de specialitate.

- A fost redactor şef al Revistei literare „Gândirea” (serie nouă), 1994-2004, sub conducerea lui Pan. M. Vizirescu şi Ovidiu Papadima

- Două volume de versuri publicate: "Aşa cum este, nu este" (2002) şi "Fardad" (2009).

- A organizat „Serile Artgotice”, „Expoziţia de poezie” şi „Arte în dialog”, Sibiu, 2008 - 2012.

- în prezent: preot militar la Academia Forţelor Terestre din Sibiu