Poezii de Cătălina Orșivschi

SCRISOARE  CĂTRE  EMINESCU

Simbol ești al luminii noastre;    
în versuri ai cuprins o lume,
Luceafăr eşti, cu-aripi măiastre,      
în viaţa noastră  fără nume,

un geniu ce călăuzeşte,
ce luminează-adânc, feeric,
o stea mereu ce străluceşte
în clipele de întuneric.
 
Îţi scriu că noi pierdut-am calea
cea dreaptă şi, cu ocolişuri,
în faţă-având necazul, jalea,
ne pierdem în păinjenişuri.
 
Cum  vreme trece, vreme vine,
azi faţa lumii e schimbată
şi nu distingem rău de bine,
noroi de apa cea curată,
iar inima ne sângerează:
speranţa n-o să se ivească,
când tot ai noştri-nlăcrimează
pământul,  vatra strămoşească.

Noi, din scrisorile lăsate,
putem să învăţăm istorii,
dar  sunt acum voit uitate
acele vremi, acele glorii.
 
Suntem înlănţuiţi în muncă
precum ocnaşul la galeră
şi-avem doi poli ce-or să ajungă         
doar de o cină pauperă,
dar  rugă înălţăm fiebinte
ca Domnul să ne ocrotească
să tragem tot aşa-nainte,
că mulţi n-au unde să muncească.
 
Aşa trăit-au proletarii
şi-n vremea ta; tu ştii prea bine
că doar bogaţii şi avarii
aveau şi-atunci stomacuri pline.

Şi astăzi cei bogaţi adună,              
strâng milioanele în pungă,
iar legea-i pentru ei cunună
ce adevărul îl alungă.
Ei se iubesc enorm pe sine;      
averea lor nemăsurată
ce-i pusă azi în bănci străine
din munca noastră e furată.
Au jefuit o ţară-ntreagă
şi-au reuşit tot să despoaie,
iar inimi n-au ca să-nţeleagă    
durerea ce ne încovoaie.
Mulţi din săraci, în disperare,                 
s-au dus să-şi caute norocul         
cu traista-n băţ, la întâmplare,
prin ţări străine, prin tot locul,
lăsând copii, bătrâni acasă,
cu ochii-nlăcrimaţi, ce-aşteaptă,
ca să le pună-apoi pe masă
o pâine-amară, bine coaptă.
Ei parcă se întorc la viaţă,
chiar dup-o lungă despărţire;        
dar  cei bătrâni nu sunt de faţă;    
sunt şterse cruci în cimitire.
 
Şi astăzi susură izvoare,
iar apa mării-i fremătândă
şi mai există căprioare
cu mers vioi, privire blândă,                
iar înspre seară se adună
tot somnoroase păsărele,
făcându-și cuiburi împreună,
ce le-mpletesc din rămurele,
dar viaţa ne încătuşează
în goana mare, ca nebuna;
noi n-auzim, nu mai contează,
nu-i timp şi alergăm într-una.

Poveşti cu zâne prea-iubite
şi cu luceferi, cu crăiese,
sunt perimate, depăşite,
de multe ori neînţelese.
Îndrăgostiţi, sub clar de lună,
nu ai să vezi, trecând alene
şi nici pe-alei stând împreună,
cu focul dragostei în vene...

Azi  ,,floarea-albastră’’-i dusă-n lume
şi a luat cu ea amorul,
dar poţi să afli unde-anume
doar butonând calculatorul…
Alege lumea cea străină,        
convinsă că se angajează
ca dansatoare, balerină…
şi-acuma se prostituează…
Dar nu se mai întoarce-acasă,
chiar de-i e greu, că-i e ruşine
şi mama singură şi-o lasă,
mereu să plângă, să suspine.

 Azi codru,-ades cântat de tine,
doar de securi avut-a parte
şi e tăiat pe şes, coline ;                 
E lemn acuma, dus departe,        
iar teiului, ce-şi ninge floarea       
cu gingăşie, pe potecă,
cei tineri nu-i aud chemarea,
că-s doar la bar şi-n discotecă…
 
Şi lacu-albastru nu tresaltă
în unduiri ca altădată,
că-i transformat acum în baltă,
ce-i cu gunoaie invadată.
 
Ţi-ai venerat învăţătorul;
i-ai închinat cuvânt de slavă,
când și-a luat spre-nalturi zborul;
Acum problema este gravă
în şcoli: elevii nu învaţă
că văd pe unii fără carte
că strâng averi, se bagă-n faţă,
iar cei deştepţi sunt daţi deoparte.
N-au parte-aceia ce educă                        
de laudă, ci li se-oferă
doar trei parale ca să-și ducă
o viaţă tristă şi mizeră.

Nu mai ştim astăzi cine suntem,
nu mai vedem din neguri zarea
şi, strânşi în chingi, mereu ne zbatem,
dar nu aflăm defel cărarea.
Noi aşteptăm un semn din astre,
să ne îndrumi pe calea bună,          
dând astfel sens trăirii noastre
ce-i o corabie-n furtună.


   BUCOVINA, 28 NOIEMBRIE
Când stă noiembrie să se petreacă,
Pe douăzeci şi opt,  tu, Bucovină,
Ţi-ai pus în plete flori de promoroacă
Şi pe obraz o rază de lumină
Căci clipe dragi îţi stăruie în minte:
Unirea, România noastră Mare,
Un crez ţesut din sfinte legăminte
Ce pus-a ţara în fireşti hotare.

De bucurie-a tresăltat pământul
Pe care a păşit  Ştefan cel Mare,
Pe care-a pogorât din Cer Prea-Sfântul,
De s-a-ntrupat în veşnice altare
La Voroneţ, Humor şi Suceviţa,
La Putna,Dragomirna, Pătrăuţi,
Suceava, Arbore ori Moldoviţa,
Storojineţ, Cozmeni sau Cernăuţi
Şi fost-a în tot locul sărbătoare,
La Ceremuş, Colacin. Nistru - paznic
A stat, dar neguri, vremi îngrozitoare
Au prefăcut tot în suspin şi praznic
Şi lacrimi mii obrazul ţi-l brăzdează:
Fântâna Albă n-ai s-o uiţi vreodată.
Acolo glia încă sângerează,
Iar rana  fi-va-n veci nevindecată.

Dureri în suflet îţi stau cuibărite,
Că trupu-ţi e de-atâta timp ciunţit;
Trăit-ai ani de agonii cumplite,
Cu frate de-al său frate despărţit.
Şi astăzi întristarea ţi-e cătuşă,
Dar tot visezi, tu, Bucovină dragă,
C-o să renaşti din propria cenuşă
         Şi fi-vei într-o bună zi întreagă.  

                     BRADUL

Munţi falnici, obcini, creste-mpodobeşte;
Cu o maiestuoasă-nfăţişare,
Se-aşează drept, în calmă aşteptare,
Şi peste frunte nori călăuzeşte.

În bărbi de promoroacă se-nveleşte
Când iarna-şi pune ger la cingătoare;
Cu vântul, într-o aprigă-nfruntare,
Se clatină şi crengile-arcuieşte.

De totul se cufundă în tăcere,
El stă semeţ, în lumea-i de mistere,
Cu braţe ridicate-a rugăciune.

Pe căi de taină şi iniţiere,
Spre orizont de-abis şi de-nviere,
E semn de  veşnicii şi-nţelepciune.

 ACUM  ŞTIU  CINE  SUNT

Trecut-au anii ca o clipă...
La tâmple eu am păr cărunt.
Un gând în minte-mi se-nfiripă:
Abia acum ştiu cine sunt!

Sunt un cercel dintr-o ureche
A timpului ce iute zboară,
De parcă-i apucat de streche,
De frică azi că o să moară.

Sunt o brăţară de pe-o mână
A lutului ce e în noi,
Ce zdrăngăneşte şi îngână   
Că-n lut noi mergem înapoi.
 
Sunt un şirag de pietricele
La gâtul clipei aşezat,  
De-agate, onix, peruzele,           
În anotimpuri deghizat.

Sunt pana ce-i de vânt purtată
Pe un ocean de amintiri,

Plutind, de valuri legănată,
Pe unde clare de iubiri.

Sunt o poveste de iubire
Pe plaiul nostru de baladă,
Un far – o mică amăgire,
Un ochi ascuns sub o arcadă;

O frunză ce timid foşneşte
Pe rochia de voal a lumii,
Pe care-acum o moşteneşte
Stejarul, frate cu străbunii;   

Un punct ce se iveşte-n zare
Şi creşte şi iradiază
Căldură; roua de pe-o floare,
Ce brusc dispare la amiază;

O rogojină pusă-n cale
La o răscruce pe-un drumeag,
Pe care iute se prăvale
Piciorul timpului-moşneag;

Un ghem ce se rostogoleşte
Sfios pe-a timpului aripă;
Un fir de fum ce unduieşte
Mici arabescuri dintr-o pipă.

Sunt om, sunt o fiinţă-anume,
Dar voi rămâne un cuvânt,
Ce a trecut odat’ prin lume
Şi a lăsat în urmă-un cânt.

       PRIETENIE

De baţi la uşă, supărat
Sau aflu că îţi este greu,
Te-oi găzdui neapărat
În casa sufletului meu.

C-un gând curat te-oi mângâia
Când negre valuri te lovesc
Şi norii de pe fruntea ta
Voi încerca să-i risipesc.

Mereu o lacrimă de-a ta,
Prelinsă-ncet, la mine-n prag,
E şi o lacrimă de-a mea;
Aşa să ştii, prieten drag!