Poezii de Coca Popescu

Prea târziu

O viaţă croită greşit, peticită cu întrebări,
Îşi caută răspunsurile în ziua ce tocmai a trecut.
Nopţi nedormite, frământări
Au murdărit cu gândurile
Până şi aripile îngerilor.
A fost şi treptat vor pieri
Răsturnând calculele astrologice
Şi verbul a fi.
Soarele obosit se sprijină de linia orizontului
cedând printre reproşuri.
Fusul orar toarce ca o pisică leneşă.
Recunoştinţa, iubirea se vor topi în amintiri.
La fel şi legăturile de sânge
Vor deveni uitare într-o zi.

Cât lapte şi câtă miere au curs
De-a lungul vremii în temniţa tăcerii?
Prizonieră într-o dragoste de împrumut,
Puterea îşi pierde averea,
Acel suflet, care a iubit necondiţionat.        
Prea târziu!
Săgeata dispreţului a lovit
Mâna ce-a legănat adevărul,
Când fluturii trişti au postit
Nu mai poate aprinde candela,
Viaţa şi moartea sunt pe lama unui singur cuţit.
Prea târziu.
Roata vieţii a devenit pătrată
Nu există o a doua viată.  


Acasă

Pe prispa însorită,
aceleași ghivece cu flori.
Treptele sunt la fel de tocite
ca liniștea dintre noi
Ferestre prăfuite
prin care o data, grăbite visuri au pierit
Pereții scorojiți lasă cărămida la vedere
Prin ei gândul se întrece cu gândul, alungând tăcerile.
Pavajul s-a îmfrățit cu volbura și pirul
Făra cuvinte -
Dacă ajung până la ușă alung din inimă tot chinul.
Un lacăt ruginit se leagănă-n belciuge
Deschid cu greu-
Mă întâmpină necunoscutul.
Perdele rupte, camere goale, ce duhoare!
Întunericul strigă
-    De ce te-ai întprs ?
Bunica nu mai este!
Casa, a devenit o tristă poveste.
Întind o mână parcă cerșind
Cu degetele tremurânde
Aș vrea să prind o umbră,
Și dintr-o dată, mi se face frig,
Pășesc încet, să nu trezesc urma pașilor ei ratăciți prin odăi.
Podul casei e adăpost pentru vrăbii
Chiar dacă obloanele au fost ferecate
Viața se frânge între regrete și fapte.
M-am întors.
Din loc în loc pereții înfloresc mucegai
Prea târziu-
Niciodată n-am să-i mai privesc chipul bălai.