Poezii de Delia Feraru

Cimitir de lux


Nu mă privi mai mult
De șapte secunde.
Ochii mei sunt
două cimitire de lux.
Va trebui să plătești în diamante
Pentru un loc de veci,

Să faci rate la banca lui Dumnezeu
și crede-mă,
nu vei găsi giranți.
Dacă începi deja să numeri,
Ești un prost!
Pe la trei
Vei începe să amețești.
Moartea se rujează cu sângele meu, acum,
Își întoarce genele cu dinții mei,
Vrea să fie frumoasă pentru tine.
Vei fi plin de ventuze
Înainte să adormi.
Să nu crezi că o să te doară.
Deocamdată, nu are coasă.
Șaptele este coasa,
Dar mai ai timp
Să te răzgândești.


S(kurt)


Am vândut tot
 ce-am mai găsit prin mine.
Talismanele tăcerii,
Vrăjile medievale,
Albastrul ros
de moliile infinitului,
Crucile de lemn
Din ochi.
Dumnezeu nu a plătit bine,
A spus că sunt
Sh-uri.
Nu îmi ajung banii
Să-ți cumpăr o mamă
și-un tată,
dar promit să te iubesc
 la fel de mult
și ca părinte.


20-48


Tot albastrul lumii
Se sinucide azi
în privirea mea.
Nu pot să te mai privesc
și să-ți spun
naște-te,
eu sunt acel easy friend
de care ai nevoie,
încap în pantoful ăsta,
deși mă strânge timpul,
deși nu te pot vedea
în fiecare seară
gratis.
Naște-te deci,
Ochii mei sunt pregătiți pentru asta,
i-am antrenat de 48 de ani,
nu îmi pasă de lumina care se ve pierde,
oricum sunt oarbă din aprilie,
dar să vorbim de februarie acum.
Am timp să te usuc,
I do,
I do,
I do,
 te nasc pe gratis
profită acum sau ochii mei
se vor sinucide în albastrul tău,
și e prea devreme să încurcăm datele,
mult prea devreme să trăiesc fără tine,
așa că te nasc.


Baladă pentru Luis



Tu ai fost câinele lui Nichita,
Pe care l-am răscumpărat de la îngerul
Ce voia  să te vândă cu orice preț.
Mi te-a dat pe o tonă de dragoste.
Am plătit 12 ani pentru tine,
Rată după rată,
m-ai secătuit.
Dragostea mi se scurgea din buzunare,
Era apă de câine,
Câine roșu ca tine,
Câine care a râs cot la cot cu mine,
Câine care a citit Blaga
Până i s-au îngălbenit ochii,
Câine care plângea în miezul furtunii
și se cuibărea sub fustele mamei,
mai rău ca mine sau Roxana,
câine care visa culorile umane,
suspina la vreun vis de dragoste
cu vreo cățea înaripată.


Tu, câine îngeresc,
Ai plecat fără să te privesc,
m-ai lăsat cu rate,
acum plătesc lacrimi de sticlă pentru tine,
sper că găsești vreun diamant prin Raiul animalelor,
tare am nevoie de unul,
să mi se taie ferestrele și cioburile
care mi-au crescut în ochi,
de când am auzit
că m-ai părăsit
pentru un înger.
Hmmm...pentru înger,
Care nu ți-a fost tată ,nici mamă,
Nici Delie, nici Roxană,
Nici iarbă ,
Nici os.


Câine roșcat,
Ochii tăi s-au închis în genele mele.
Te-am făcut nemuritor,
Ai fost mai poet decât aș fi putut fi eu vreodată,
Înțelegeai limba lunii,
Te certai cu iarba
Miroseai soarele cu mine,
Ca și cum am fi plecat la vânătoare de comori.


Tu, câine furat de la îngeri stănescieni,
Iartă-mă!
Ai fost ofranda mea,
Ai plătit păcatul meu,
Ai fost darul meu pentru 20 de ceruri
și februarii neîmplinite.
Iartă-mă și pentru ultimul os,
Iartă-mă și crede
Că poezia ta câinească
Va fi irepetabilă.
Mergi în pace, Morcoveață,
Mergi și spune îngerului
 că m-ai costat prea mult
și că ar face bine să te pună arhanghel
peste câinii raiului.


Luis,
Te iubesc câinește,
mi-ai sfârtecat umanitatea,
îți pot mirosi moartea,
Morcoveață!
Smells like me

Războiul Rece


Eu sunt războiul rece.
Da, eu,
Nu mă privi ca și cum aș fi căscat cerul
Nu am fost eu arhitectul suprem,
Nici măcar o biată sclavă a Artemisiei
n-am fost.
Nu știu să pictez,
nu sunt în stare de nimic,
sunt bleagă uneori,
dar sunt cel mai bun război rece
de care ai auzit vreodată.
Ochiul meu drept este
un adevărat Bloc  Răsăritean,
cel stâng tocmai a semnat
 organizația Atlanticului de Nord.
E mai bine să te îndepărtezi,
Altfel va trebui să faci o alegere
Între capitalism și comunism,
și nu știu cât de pregătit poate fi cineva
pentru o mare absență
a monarhiei absolute.


Sunt război rece,
Cum era Dali monarhie,
Cum eram împreună suprarealiști,
Cum eram
Fără să fim.
Dumnezeu știe cum eram toate astea,
Fără să căscăm cerul,
Fără să ne fie somn...





Unde s-a dus Iisus?



Toți  poeții  și-au urlat dorul de Tine,
Ce aș putea să mai adaug eu,
Ultima Magdalenă a secolului?
Ești Iisus-ul meu electric,
Mă conectez la Tine printr-o rețea
Care pică la precipitații.
Iarna e grea,
Uneori cred că fluturii sunt fantomele
Ochilor Tăi,
Altfel nu înțeleg
 de ce mi-ai trimite scrisori
pe aripile lor  înzăpezite.
Le citesc cu pietrele în mâini,
Eu, mason al cerurilor pământești,
Eu , văduvă eternă
De când nu Te-am cunoscut.
Am încercat să înțeleg cum e să iubești
Atât de platonic
Încât să-ți tipărești sufletul
Pe o hârtie impermeabilă,
Dar am încetat dintr-o dată...
 Scrisorile mele
Nu ajung la Tine.
Se opresc la Vama zidurilor,
Acolo unde lacrimile mele s-au refugiat
După cruciadele medievale,
Acolo unde numai  Tu știi
cum le administrezi antibiotice.
Le ții în viață cu forța,
Probabil le iubești
Cum Te iubesc .
Înțeleg și asta...
Am fost creată să supraviețuiesc
Întrebărilor,
Dar există o întrebare călău pentru
Fiecare om,
Iar a mea este aproape...
Unde Te-ai dus?
Dragostea Ta sfâșie lumea,
Mușcăm din ea,
Orice viață e un sevraj permanent,
Orice ființă plesnește de dorul Tău
La un moment dat,
Iar  Tu plângi mereu...
Ne iubești platonic,
Păcat...!


Ak-74

Nu e nimeni acasă.
Geniștii mi-au devastat locuința.
Bombe la fiecare pas al sufletului,
Cenușă și scheletul
Umbrei mele
Plină de uraniu.
Am rămas pe drumuri,
Casa mea e capătul unei Kalashnikov
Trăiesc înghesuită,
La granița dintre viață și glonț.
E destul de cald aici,
Ak-74 e numele meu de stradă,
n-am acte,
dar ce mai contează?
Nu sunt o victimă,
Dar casa mea a fost,
Pe ea trebuie s-o plângă cineva,
Neapărat.
Albastrul ei a explodat
Odată cu inima unui genist
Care a crezut
că se poate juca peste măsură
cu inima mea.
A căzut pe front, sărmanul genist,
A căzut și nu s-a mai ridicat
Din albastrul fără tiv
Al sufletului meu.
Fii puternică, mi-am zis,
Supraviețuirea e scopul suprem,
Chiar dacă nu e nimeni acasă,
Ești albastră, Delio,
Ești vie între a ucide sau a nu ucide.



Revoluție pentru  moartea viitorului

  Motto: „If  there’s a future, we want it now!”
Paramore


Dacă există vreun viitor, nu-l mai vrem!
Nu-l mai vrem și pace-
-Pace la capătul unui Alpha Steel 6,
Nu, nu vrem așa ceva!
Noi, tinerii, ne declarăm bătrâni pe toate viețile.
Nu votăm, nu alegem monarhi,
În schimb alegem monahi,
Îi tundem și ne spânzurăm cu pletele lor.
O altfel de lume pentru sufletele paria,
Se va contura din sângele nostru
Care curge înapoi la sursa divină
Din crinii creierului,
Acela , nedescoprit de psihiatrii nebuni,
Acela care nu cunoaște niciun del de moarte.
Dacă există vreun viitor, nu-l mai vreau acum!
Îl vreau în trecutul embrionar,
În sânii mamei mele,
În țigările ei aprinse ,
În cafeaua țigăncilor,
În prima pagină de Biblie citită.
În ochii mei de copil,
În prima poezie scrisă.
O lume pe dos,
Privită de îngeri ca un Paradis-Labirint,
La sfârșitul căruia vom găsi un Iisus
 dispus să rămână printre noi,
dispus să ne iubească de aproape,
să ne învețe viața pe numere și silabe.
Niciun Alpha 6 Steel nu va sfârși pacea ,
Niciun viitor nu va mai amenința sfârșitul vreunui regat vremelnic,
Nimicul va deveni paroxism general,
Vom schimba timpurile și toată gramatica
Începând cu prima vocală a morții păsărilor.
Vom face prezentul să semene cu o îmbrățișare a inamicului,
Trecutul să fie o pagină din cărțile pietrelor,
Dumnezeu să fie o stare euforică și veșnică,
Iar trupurile noastre să fie o hartă a viitorului strivit sub tălpile
Mariei Magdalena,
Cea care va măsura eternitatea în fiecare inimă.


Alcatraz

Aleluia!
Și două dintre cele mai însângerate cuvinte
m-au condamnat la detenție pe viață.
Maximă securitate
Maximă securitate,
șoptesc pereții albaștri!
Nu te întrista, hei, fetițo,
Poți să ne privești și să te minți că suntem cerul
Pogorât pe pământ doar pentru tine,
Întrupat în 4 crai frumoși,
4 clone blonde ale aceluiași tipar.
Aleluia, zic și eu,
Dar unde sunt judecătorii mei?
Unde sunt cele două cuvinte?
Eh, fetițo,
Încă nu ți-ai dat seama că le-ai înghițit?
Cuvintele iubirii nu se mănâncă, fetițo,
De asta ești aici și vei sta cu noi
Până le vei naște înapoi .
Lume are nevoie de cuvintele astea,
Ce crezi tu, că poți înghiți toată dragostea,
Lăsând popoarele înfometate?
Hai, zămislește  din Aleluia
Un Te!


Condiția poetului pe munte

Poetul s-a călugărit.
A fost tuns în poezie
și a plecat cu versurile în spate, spre munții albaștri.
Acolo avea să se elibereze de toate viciile cuvântului.
Ciuma silabelor îi curgea din ochi,
Ca lacrima aceea  pe care nu o verși oricât ai vrea.
Transpira vocale și scuipa consoane, dar munții nu iertau nimic.
Lupii au complotat în rana amurgului,
Să-i ucidă poezia și să o ofere lunii ca preț al răscumpărării.
Sufereau și ei fără lumina
 pe care luna o răpise la o eclipsă
doar ca să-i facă sclavii ei pe viață.
Poetul a înțeles durerea lor și a fost dispus să ofere poezia
Dar haita s-a împrăștiat, rușinata de generozitatea omului .
Ei nu știau că poezia e și cruce și mântuire
Nu știau că poetul avea nevoie de un Simon,
Care să ducă crucea până în vârful muntelui...


Omul.
Călugărul.
Poetul.
Care e ordinea, munților?