Poezii de Doina Bezea

În lacrima mamei

În lacrima mamei
mi-am scăldat lin,pruncia,
nopţi de nesomn
prinse-n ghinde de smoală,
suspin de nobleţe
alintând bucuria,
pe toate le-am văzut
agăţate-n lacrima ta,mamă!

În lacrima mamei
a plâns fericirea,
copilăriei mele
departe de ea,
iar anii-au tăiat
cu cremeni mândria,
pe chipu-i de înger
când stele-i cădea!

În lacrima mamei
odihneşte azi,cerul,
un fulger aleargă
cu caleaşca prin nori,
marama durerii
se desface beteagă,
şi scurge tristeţea
dintr-un cer gol de ploi!

Auzi cum vuieşte zăpada tăcerii prin noi?

Ascultă...
auzi cum vuieşte
zăpada tăcerii prin noi?
şi ninge cărunt,
şi vântu-i sălbatic,
tăciunii durerii
şi-aprind umbra-n foc,
şi dorul în oase mi
se-mplântă,iernatic.

Ce dulce-agonie
mă preumblă-n visare,
când,ţurţur-incolori
se transformă în fum,
când,reni de zăpadă
mă poartă călare,
pe coarne de scrum,
scrâşnind din viori.

Auzi prin desişuri
cum freamătă vântul?
şi-mi hăituie dorul
de tine,turbat,
pe floare de lotus
şi-amar de măcrişuri,
cu tălpi sângerânde
se stinge,vânat.

Ascultă...
auzi cum vuieşte
zăpada tăcerii prin noi?
şi aripi de ger
mi se-aşează pe umeri,
tu taci,scrijelit sub o
rană-ntr-un sloi,
eu dezvelesc primăveri,
sub o iarnă de nuferi!

Scriu cu lacrimile ultimei ploi

Scriu...
scriu cu lacrimile
ultimei ploi,
scuturate pe geana
condeiului rânced,
scriu cu patima
despărţirii de roi,
ce-şi îngroapă
durerea sub o
zare în scâncet!

Scriu cu ultimul
zvâcnet de
petală ce moare,
prinsă-n cristelniţa
de proaspăt născut,
scriu cu deznădejdea
unei păsări de pradă,
ce-şi reneagă eşecul
într-un nou început.

Scriu cu ultimul pas
de cortegiu funebru,
zugrăvit între irişi
cu o mină de lut,
scriu cu buze livide
de sărut macabru,
o poveste de finiş
ce-a-ngheţat,
şi-a ...tăcut!

Iubeşte-mi ochii!

Iubeşte-mi ochii
adânciţi în noapte,
cântul şoptit de
nevăzute zări,
dezbracă-mi dorul
învelit sub pleoape,
fii răsăritul
neştiut din zori!

Iubeşte-mi ochii
nopţii fără margini,
în care te-adâncesc,
sub lacăt fără chei,
în lumea mea
umbrită de imagini,
fii tu lumina
inimii,de vrei!?!

Mă voi face mireasa primei ninsori!

Nu mai ştiu cine sunt...
ţi-am scris cu toate toamnele
din venele mele ruginite de aşteptare,
m-am făcut ibovnică
în calea vântului,doar ca mirosul
meu ,să ajungă la tine.
am strâns oceanul în braţe,
crezând că o să te găsesc prin
faldurile sale şi,m-am învelit
cu sărutarea lui,ca să-ţi pot
desluşi paşii în adâncu-i.
m-am făcut lacrimă de stea
şi,m-am vândut lunii crezând că,
fiind eternă mă vei găsi oricând.
te-am căutat peste tot!
pe sub lespezi neînflorite
de suflete moarte.
nicăieri nu-mi mirosea a tine!
mă voi face mireasa primei ninsori,
şi am să te aştept,cu petale de
gheaţă pe deget,sperând ca inelul
tău să mă fure din braţele ei...
dacă nici atunci nu vei veni,
o să înţeleg că buzele tale,
nu vor săruta niciodată umbra
vântului,oceanului,cerului...
atunci,o să te-aştept la capăt
de anotimpuri,ningând peste tine
cu fulgii sărutului meu,
mereu văduva albă a zăpezii,
niciodată mireasa sufletului tău!
cine sunt eu?

Nu-mi spune nici un cuvânt!

Nu-mi spune nici un cuvânt!
la ceasul ăsta târziu de-nserare,
te-am văzut cum ştergeai
dimineaţa din gând,
buzele tale înfloriseră-n
sărutări,pe la alte fecioare.
te certau amintirile mele,
şterse-n lacrimi reci printre şoapte,
mâinile tale care-mi dăruise iubirea
azi,mă minţeau c-un buchet ruşinat
de petale necoapte.
Nu-mi spune nici un cuvânt!
la ceasul ăsta de sfârşită vară,
te-ai legănat prin suflet,ca un vânt,
crezând că urma ta n-o să mă doară!

Lecţie de iubire

Umblu pe străzi
înfăşurată-n vânt,
golesc iertări din
suflete de smoală,
şi ca o taină
prinsă-n legământ,
desprind iubirea
dintr-un colţ de sfoară!

Se-ngrămădesc,
călcându-se pe buze,
săruturi tandre-n
cochilii de ceară,
mă las purtată-n inimi,
sub ispitiri de bluze,
şi-nvăţ încet iubirea
să nu moară!

Urma

Sub urme de paşi
rătăceşte un suflet,
şi-a prins nemurirea
în sclipiri de nisip,
fantoma-i necheză
bântuind veşnicia,
sub povestea-i strivită,
de un pas fără chip!

Glasul meu își țipa copilăria

Cărămizile casei îmi viscerau
plăpânde, sufletul!
O parte din mine,lăsase
copilăria scrijelită pe pereți.
Glasul diafan al mamei,
plutea nestingherit,cu duhul!
Îngerii pudici se-așezase pe
umerii porții,ca doi epoleți.

Mirosea a gutuie coaptă
în cuptorul cu smoală,
Degetele fără de carne
răsfirau amintiri pe o coală.
Atârnau de pridvorul casei,
pașii puși la păstrat
Începuse o nuntă prin odaia
cu poze,chiuia un oftat!

Sub prispa casei mă așteptau
visurile,ruginite de dor,
Alinarea mamei îmbrățișa
umbre înnegrite de ceara lacrimilor,
Într-un leagăn scârțâia
foșnetul amintirilor,de zor,
Glasul meu își țipa copilăria
rătăcită-n amurgul stelelor!

Despleteam încet pădurea

Despleteam încet pădurea,
printre cioburi de visare,
apele-i curgeau pe umeri
cu steluţe călătoare!

Prins în vraja lunii albe,
se fălea straşnicul ger,
poleind cu streşini dalbe,
norii prinşi cu fum de cer!

Cu obrazu-i de caşmir,
învelit în straie mândre,
trece-un vânt muiat în mir,
pe sub gene,să ne ude!

Sub grumazuri de pin trainic,
slobozesc tril de viori,
şi topeşte gerul straşnic,
cu parfum de sărbători!

Se alintă lin pădurea,
în răsfăţul blând de iarnă,
luna-şi lasă lin privirea,
ghemuind noi vise-n taină!