Poezii de Dumitru VELEA

Există

Există o vreme când apele mărilor

se ridică spre cer şi îngheaţă

în valuri de piatră.

Există o vreme când aripile păsărilor

îngheaţă în aer

şi se prefac în piatră.

Există o vreme când cuvintele oamenilor

îngheaţă pe limbă,

rostogolindu-se din gură ca piatră.

Există o vreme când trena vântului

întinsă de pe spatele său de aramă

îngheţată şi se sfarmă în piatră.

Există o vreme când pietrele

se înfăşoară în pânză

şi doar una îşi lasă

tiparul pe firele de in,

precum fluturele paradisului

pe firele toarse din propria-i substanţă.

- Tu ai simţit pânza pe faţă

mai rece decât gheaţa

cerului de piatră.

Ca o făptură preistorică

Pânza ce înfăşoară un om este nesfârşită.

trece peste cele trei ferestre,

din dreapta şi din stânga lăcaşului,

ca respiraţia unui nor înainte de a se aprinde.

Ţesătura firelor ei formează alfabetul ultim.

Cu el se scrie fraza aceasta înaintea gropii comune

în care omul este aruncat

de cei care calcă prin noapte.

Animalul, când se recunoaşte în oasele găsite,

îşi schimbă calea, chiar dacă apa şi verdele pădurii

îi aţâţă simţurile pustiite.

Numai omul, indiferent la pânza de deasupra,

trece de la un mal la altul,

ca o făptură preistorică.

Cine, între cele trei ferestre

se opreşte, ascultă cântecul de-afară.

Lumina iese dinăuntru

prin pânza de in. Îi luminează faţa

şi marginea vasului căzut alături.

Din vasul preaplin se-adapă moartea.

În somn

Feţele oamenilor acoperite

sub pânza subţire de in.

Nici un ochi nu trece

printre firele îngălbenite,

fără să se închidă o dată

şi să se deschidă de două ori.

Nici un cuvânt nu se-aude

prin rosturile pânzei de in,

fără ca gura să se deschidă o dată

şi să se închidă de două ori.

Sub pânza subţire de in

feţele oamenilor adastă, în somn.

Sângele sufletului

Răni deschise sub bumbii de plumb ai biciului

şi sângele ţâşnind ca apa din stânca despicată de nuia;

pietrele urcuşului pleşuv însemnate cu sânge;

de pe lemnul stâlpului se prelinge sânge cu suflet

în orbitele craniului de la picioare; de pe firul suliţei

pe mâinile inconştiente ale sutaşului – sânge cu suflet.

Ce grabă a morţii înaintea Sărbătoririi!

Trupul căzut prin violenţă nu se spală,

se înfăşoară într-o pânză subţire, cu mirodenii multe.

În sânge înoată sufletul ca un copil înainte de naştere.

Cu rănile lui, pânza a rămas pe pragul mormântului.

Dungi roşii prin piatră, prin noapte, prin cer.

Respiră prin pânză!

Pânza în jurul omului

ca o orbită a ochiului,

în jurul sufletului

ca o placentă a Domnului.

Cine-i cunoaşte rădăcina

intră sub piatră cu tulpina

şi umple grădina

de in cu lumina.

Pe pânza ieşită din pământ

scrie cuvânt după cuvânt

mâna din vânt

aprinsă din mormânt.

Ce strânse sunt rosturile,

ce-apropiate, nodurile,

când firul cu focurile

ne coase gurile!

Henri Martin, citind

În Biblioteca Capitulară din Toledo ochii lui Henri

Martin rătăcesc peste literele neregulate şi tot mai

şterse de pe vechile file ale cărţilor; umbra mâinii, ce

le-a scris, se vede în flacăra lumânării – ochii lui o

urmăresc cum alunecă până la cuvintele: „recentiaque

in linteaminibus defunctis et resurgentis vestigis cernit”.

Prin umbra lui, un alt Henri Martin citeşte.

Întreg şi jumătate

Piatra se rupe în două –

printre părţile ei trece pânza de in

       – ia forma întregului –

ce de departe se vede,

ce de-aproape se pierde.

Mâinile-au pus mirodenii pe pânză

în noaptea de vineri

– omul dormea, pe jumătate –

şi ochii-au rărit-o, într-o clipă,

în noaptea de duminică.