Poezii de Dumitru VELEA

Lada cu zaruri

 

Lui V. G. Paleolog

 

Se-aruncă zarurile

cu semne şi simboluri săpate pe feţele lor:

 

şase zaruri se rostogolesc în lada deschisă,

ca interpretul să-mi lege şi să-mi dezlege

fraza pe care mâna mea o scrie,

aici, când ziua se-apropie de capăt.

 

Spun: Bătrânul nu joacă zaruri,

şi semnele de pe ele sunt săpate

de vrăjitoarea formelor

cu un ac de oţel înroşit în foc.

 

Mi se spune: Tânăr ai fost şi le-ai aruncat,

între pereţii lăzii încântat le-ai rostogolit.

Acum, Bătrânul alege faţa şi semnul

şi-aşează cuvintele în fraza

pe care interpretul o citeşte.

 

Linişteşte-te: O singură dată o auzi,

aşa cum o singură dată zarurile se-aruncă.

N-ai dreptul să rătăceşti între deciziile sale,

căci, într-o clipă, capacul lăzii se trage

cu pocnet şi ţipăt. Vrăjitoarea te-aşteaptă,

cu acul de oţel înroşit în foc.

 

 

Naşterea fluturelui

 

Firul de borangic s-a tors

ca şi cum ar fi o cămaşă pe umeri,

prin ea aripile îţi cresc

în lumina dintr-o altă zi.

 

Cu aripi sunt între cei sălbatici.

 

Dumnezeu s-a retras

ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis

şi urmele ţi-ar fi rămas

să le calci într-o altă noapte.

 

Sălbatic sunt între cei cu aripi.

 

 

Cele trecute, cele rămase

 

Veşmântul sfâşiat în vis

nu poate să treacă în imagine

chiar dacă el a fost continuu imagine.

 

Doar umărul de pe care a curs

îşi lasă lumina pe perete

chiar în clipa când picioarele desculţe ating

dalele reci, din Sfânta Sfintelor.

 

În ţesătura luminii se aleg ochii

pentru care toţi cei intraţi aici

sunt imagini.

 

- Pentru ce veşmânt de sărbătoare

şi-atâta văl pe ochi? Trezeşte-mă,

că picături mari de sânge

cad din ochii mei!

 

 

Palma primită

 

În poveste el este o ladă

în care se găseşte o altă ladă

asupra căreia cel ce imaginează

trebuie să păstreze tăcerea,

căci în chichiţa ei doarme o femeie.

 

Ea îl visează venind să ridice capacul,

chiar în clipa când, nerăbdător,

el i-l dă la o parte.

 

Fiindcă i-a stricat visul,

ea îi trage o palmă,

pentru a simţi plinul

şi golul lăzii.

 

Pălmuit, el vede cum o femeie bătrână

sparge oala de stâlpul înfipt

la capul său.

 

Din cioburile şi cărbunii ei,

ca o imagine,

răsucit din fum

cu miros de smirnă,

se înalţă cel ce imaginează.

 

 

Întoarcerea acasă

 

Când tu priveşti dunga colinei pierdută în cer,

altul priveşte marginea cerului atingând dunga colinei;

 

când tu auzi tunetul cerului cu tremur în fereastră,

altul aude sunetul zăbrelei încreţind apele cerului;

 

când tu numeri ţi-mparţi urmele pe pământ şi apă,

altul numără şi-mparte ţărână şi apă fiecărei urme;

 

când tu vorbeşti despre piatra ce-o rotunjeşti în gură,

altul vorbeşte cu piatra ce zboară din gură spre munte;

 

când tu ieşi din odaie, trântind uşa cu zgomot,

altul în linişte se-ntoarce în odaia de unde ieşiseşi.

 

 

Hegel

 

Întregul există,

partea dispare –

braţul tăiat, în vis,

continui să-l simţi şi te doare.

 

Adevărul există,

minciuna dispare –

focul, chiar ca imagine,

întreţine rugul sub picioare.

 

- „Adevărul este întregul”

şi nu ciuma –

spune Bătrânul care pe flăcări

îşi lasă urma.

 

 

Bătrânele silabe

 

Am imaginat o locuinţă,

am imaginat şi ziditorul ei

cu palmele lucrătoare,

până când acestea au dispărut.

 

De pe sub garduri într-o rână,

de pe sub ziduri, oameni au năvălit în casă,

au scotocit prin odăi, prin unghere,

prin dulapuri şi sertare-au căutat,

dar n-au găsit decât câteva pietricele

cu semne pe ele săpate. Cu mâinile goale au plecat,

mâhniţi că nimic n-a fost de luat.

 

Pereţii casei au dispărut. Pietrele se rostogolesc

în lădiţă. Sunetul lor abia îl mai aud.

Oricum, lădiţa demult n-o mai disting.

Nici mâinile mele întinse-afară

prin fereastră. Şi locul ei e gol.

Ce-a fost imagine n-a mai rămas.

Ce-a fost să rămână a rămas:

 

pietrele şi silabele astea bătrâne

rostogolite prin pulberea argintie a drumului.

 

 

Râul de sub casă

 

Cu sfoara în mână, bătrânul

măsoară pereţii locuinţei

pe care mi-o lasă moştenire.

 

De sub pragul ei izvorăşte un râu.

 

La măsurarea zidului de la răsărit,

mă trece prin apă până la glezne;

la cel de la miazănoapte,

mă trece prin apă până la genunchi;

la cel de la apus,

mă trece prin apă până la piept;

la cel de la miazăzi,

prin apă trebuie să înot.

 

Valul mă poartă în locuinţă,

ca şi cum sfoara de măsurat

m-ar trage înăuntru.

 

Sfoara de in s-a înfăşurat pe mine,

îmi ia măsurile, prin apă,

astfel mi se dă parte.