Poezii de Elena Buldum

Cânt durerea

Eu, m-am crescut '-ntre copaci,
Ce-n ramuri țese veșnicia!
Departe de oameni posaci
Ce și -au pierdut și omenia.
Eu, am crescut cu dor și drag,
Pe o cărare -n vale,
La rădăcinile -mi de fag,

Găseam orice-alinare.
Eu, am crescut sub cer senin
Cu -a libertății poartă
Și o deschid să îmi alin
A tinereții soartă.
Eu, am crescut la sân copii
A căror mame sunt plecate,
Și cânt durerea celor vii
De tot îndurerate.


Coadă de topor

Nu-i adevărat,
că oamenii și -o fac cu mâna lor?
cu o coadă de topor
taie, spintecă și rupe-n bucăți nevinovate
nevinovăția... și
ironia
aceea candoare, ca o boare
amestecată cu saliva
strecurându-se cu decența prin sita existenței
ce- și are centrul universului -n doi
raportat la gânduri noi
ciugulesc rănile făcute de umbra gândului
ce spintecă cu o sabie mijlocul inimii
al inimii mele pătrunse de tristețe.


Un clocot

În jocu-i flușturatic și firesc,
Dorința,  ca o apă de izvor
Îți dă să bea din puțul omenesc

Pe buzele cuprinse de fior
Atinse de un clocot sufletesc
În trupul plin de viață -l cuprinse

Prin noapte ochii negri urmăresc
Ca două luminițe nepătrunse
Ce-mprăștie culori și albăstresc

Un capăt de speranță-ntrepătrunse
La colțul unui suflet înfloresc
Petale de o ramură desprinse.


Pe faleză

Șevalet și -o acuarelă,
Ochii mei stau sub umbrelă
Trece repede de mine
Un tip cu zbârlita freză
Ca o ploaie, pe faleză
Mă stropește cu bocancul..
Dintr-o glumă,  cum e bancul...
" De te latră și un câine,
Astupă -i gura cu pâine "


Zboruri răpuse

In inima mea se zvârcolește- o ultimă văpaie
Scrumul unui fum de țigară
Stins într-o scrumieră

viața –i ca un copac cu flori
Câte păsări rătăcesc –n mine
atâtea zboruri răpuse

destinu-mi pândește făptura
la margine de vis
copilaș cu chip de înger
oprește negrul de foc!
ceasul ticăie-ntruna...
pe peretele deșteptător.

atâția ani au înflorit deșertăciuni