Poezii de Elena Cărăuşan

Nodul dacic

Acolo,
unde moartea se predă lichidului fertil,
cu ultimele zvâcniri îmbrățișează viața,
e golul unde misterul se adâncește în căutare
când energia densă a topit clipa,
a alungat timpul febril,
e lumina unde placenta primordială cuprinde eterul

îngerii reîncarnării dansează vioi,

acolo,
stau șase raze perechi
întretăiate în mijlocul absolut al pornirii
-triadă în anotimpuri,
raze ce stau îngemănate,
și cu putere de șaman
păzesc sfințenia din Centrul Marelui Gol.
Trasee labirintice de brațe încrucișate
își dau mântuirea și eliberate, ies la liman.

Acolo sunt doar eu și nimeni în jur;
noduri de gând țesute în pori,
laturi cu vârf de cer coborâte în plexul solar
unghiuri cu vârf de adânc oprite în golul central,
noduri de pori legănate în gânduri.

Mă prind în horă cu multele mele chipuri
dansăm, cântăm cu ritual catharsis împrejur
îmbrățișăm cu bucurie, pe buze cuante cu sens.
Sunt oare, cele ce tocmai din Preaînalt au venit
coborând pe rând straturi, straturi?
sau poate
sunt tenebre înălțate ce pleacă spre alt Univers?

Acolo, cocorii mei,
îmi dăruiesc singurătatea cerului
iar rădăcinile din pământ îmi dau mângâierea
cu tăcerea și liniștea întunericului.

Egoistă, îmi trăiesc fericirea;
în Centrul gol al pașilor grei
simt cum cerul s-a scurs pentru mine,
îmi dă mântuirea,
și precum profanul în pridvorul templului,
cer iertare, apoi sărut înălțarea pământului.

Tricolorul, 2014

Erau grăbiți să fie și ei
Acolo și Atunci
spăsiți, cu ochii plecați
încovoiați,
în genunchi și în brațe cu prunci,
indiferenți că în urmă lasă pământul în sudori,
au sufocat frontiera
dornici să își pună în piept
orice drapel, oricâte culori.

Sunt semenii mei ce-și cântă imnul pe alt pământ
au focul în minte, cei dârzi și supuși
răsărit de soare tăinuit în gând
cu haina de venetic, adesea plângând
cu dor de țară, secătuit într-un alt cuvânt
fără alt grai, cuminți, ei pot fi conduși.

Dincoace de gardul
cu sânge tânăr dărâmat
într-o noapte de ger,
fără știrea lui înarmat,
drapelul meu
cu cele trei culori sacre, doar pentru unii,
fâlfâie în bătaia nesigură de vânt,
se-ndoaie, se-ndreaptă,
iradiază în curcubeu,
foșnește duios, cheamă străbunii

Zile și nopți

Credința noastră e că întunericul zilei
crucea sfântă îl va deznoda,
dar funii tăiate, strânse-n morman,
sunt spulberate de vânt,
și noi, îmbolnăviți de răbdare,
la orice cuvânt
așteptăm însetați un destin, fără trădare
o cruce a noastră,
să ne plecăm frunțile
să ne putem închina.

Crucile puse pe umeri, prin Hristos le vom duce cu răbdare
raze sfinte din cer ne vor mângâia,
și când sânge vom avea în lacrimi,
o rugăciune, noi toți, o vom cânta
să vă dăm iertare.

Dar voi, ce mutilați privirea, îngenuncheați speranța
topiți și moartea, într-o clipă
sec, dintr-o respirație,
fără frică,
veți avea conștiința de păcătos, răstignită.

Nu știu să privesc

Nu știu să privesc
cerul căscat spre un asteroid
sternul proeminent și coastele dezgolite
copii ce abia silabisesc abecedarul

Nu știu să ascult
fraze cu filigran în promisiuni
pași apăsați în metronomul demagogiei,
ultimul țipăt ca disperare, apoi,
liniștea apei îndestulate cu un alt înecat,

Nu știu să vorbesc
mamei cu trei copii, înșelată de bărbat,
animalului rănit de bătaia stăpânului,
pământului pârjolit de arsura din secetă
ori umflat de ape fără măsură și fără timp

Nu știu să zidesc
rugăciunea la cei cu păcatul necredinței,
speranța că orbul va vedea ochii iubitei,
cuvântul luciferic ce dezleagă misterul cunoașterii!

Dar voi, toți știți
că la hora noastră, din când în când
se deslipește câte unul,
stenoza mulțimii sugrumă sângele,
trup plăpând ce abia de-a sărutat
soarele din primăveri
trup trecut peste digul dragostei nebune
germenul veșnicei roți cu naștere și moarte.

Poartă închisă

În pleoape cu răsărit de soare
spâncene cu arcuri de cer
umeri aplecați în întrebări
și tâmple pierdute în căutări,

alerg din nou spre poarta Templului
bat insistent - de un braț de ani,
să mi se deschidă, să intru doar pentru o clipă.
Vin fecioare înlănțuite în hora dorințelor încătușate
lovesc poarta cu părul despletit
bătrânii fug, nu vor să intre
dezlegarea misterului e aproape
se vede nadirul cu ochi obosiți…
dar mereu închisă-i poarta misterului.

poate sângele meu se va prelinge prin porți
iubirea mea să treacă în nemurire.

Știu, acolo sălășluiește singur
regele gândurilor neînțelese
întrebări al căror răspuns e tăcere.

Timpul meu

Așteptările mele petrecute între
timp sacru, succesiune de eternități
și timpul ce-mi respiră trupul
copil desculț alergat pe cărări cu mărăcini
povești de iubire, speranță înaripată
copil nenăscut, sufocat în dezamăgire
apoi, odihna uitării
când pendula bate sacadat fir cu fir încărunțit.
În timpul luminii
orele -s împletite cu cer și pământ
ziua cerul se scurge spre noi
și noaptea pământul ridică.

E mijlocul meu, cumplit de fragil
strat îngroșat, atât de străin mie,
e centrul vibrațiilor înăbușite
balanța dintre urât și frumos
freamătul celui hulit înveșmântat în preamărit
îndoiala ignorantului să sărute icoana.

Mi-am înșirat orele pe-o cruce înaltă
să văd mai bine
întunericul din lumina mea
și lumina din noapte,
să mângâi o clipă cerul eternității
pântecul întunericului
și ochii luminii.
E timpul meu.

Flux și reflux

Aș strânge în brațe și la piept
tărmul de clipe trecute
când
între flux și reflux, apa mării
îmi freamătă fierbințeala
primelor gânduri
în hățișul căutărilor
sunt, cine sunt, de când sunt,
chiar sunt?
când soarele și imensitatea albastră
îmi încălzeau drumul necunoscut,
când palmele făcute sită
adunau scoici,
le zâmbeam,
în cele mari cântam,
ecoul să-mi spună
că văpaia descântecului
se va topi în dorința buzelor.

Aceleași valuri leneșe
îmi spală gleznele obosite
vin – pleacă, vin – pleacă
valul din pleoape e tot mai trist
briza răcoroasă îmi mângâie părul albit
nisipul clepsidrei străpunge ochii
luciri insistente,
puținul rămas e mai mărunt,
clipa o seacă
albatroșii adună sub aripi
un albastru nesigur.

Între flux și reflux, apa mării
în cântec foșnit, cu mărgele de șuier
spală țărmul de clipe
și câte îmbrățișări pe vecie
ori vorbe de amăgire
și câte abandonări de sine
și câte trupuri în picioare
ori îngenuncheate în destine
a înghițit tărmul de clipe
între flux și reflux…

Sângele meu

Și sângele meu e un cer cu aer curat
se plimbă păsări,
multe aripi se zbat
aripi largi, sincopate se înaltă
altele în ritm dezordonat coboară,
fluturi cu simfonia polenului
murmurată din floare în floare,
privesc în față solstițiul de vară
privesc în spate solstițiul de iarnă
dar steaua dimineții nu se dă dusă,
își dă ultimul licăr insistent;
e sângele ce ține strâns mâinile iubirii
e sângele dirijorului
când armonios se cântă balada vieții
e sângele pruncului desprins de placentă
neștiind că vine vreme fără sânge,
e dansul globulelor colorate ce înconjoară
gânduri, nopți răsucite în tenebre,
rugă de seară,
lacrimi prelinse pe obraz,
silabe articulate-n surdină,
mângâierea însingurării,
doar steaua dimineții se depărtează mult
ziua îmi va evapora sângele,
stele, păsări, fluturi…

Ce ușoară mă simt,
ajunsă pe piscul unde zeii dansează
apar, dispar în mantii lungi
albastre și albe
verticale în dungi.

Viața mea, o fantomă a celei
în care, fără să aleg, furișată voi intra,
dar voi merge spre un alt cer
un alt sânge se va metamorfoza.

Pe verticală

Mi-au crescut picioare de munți
să fiu mai aproape de sfânta nemărginire,
să văd mai repede arcada luminii
când ziua o crapă.

Brațele –mi curg fluvii
pântec de viață, însângerată mișcare,
izvor rostogolit în râu
fluviu, către metronomul mării.

Tălpile mi se scurg în pământ
rădăcini gravitaționale spre taina centrului;
acolo, mineralele se iubesc
îmbrățișarea lor e timpul când
magma iese spre noi, oamenii,
sărutul lor e furtună și uragane.

Am cearcăne vineții.
Îmi las jos pleoapa,
acopăr agitația termitelor
albe, galbene, negre ori hibride
pe drumul de împărțire-reîmpărțire
a scenei cu dirijori,
cugete false, credințe inventate
spre amorțire mai mare a celor
umbriți de crezare.
Închid ochii.

Îmi văd trupul cuminte, cam slab,
zâmbetul și mâhnirea mai făceau oasele utile,
le luam cu mine în tenebrele încâlcite de zei;
trupului meu acum îi merge mai bine
liniștit și tihnit respiră, se mișcă,
i-am smuls corzile prea mult frământate
pustiu uscat de singurătate
și le-am împrăștiat în acoperământul magic al acestei lumi.
Este darul meu vertical
este înălțarea gândului
prin comoția roșie ce sufocă planeta.

Dragostea pietrelor

Stau culcată cu tâmpla pe pietre
atentă ca toate fibrele să-mi fie lipite de ele,
gleznele firave sunt martori pasivi
la tălpile-mi lipite de pietre.
Rotunde, sparte, colțoase modelate de ploi,
pietre forțate să-și dea frăția în piramide sau temple.
Timpul e cel ce le-a văzut nașterea
el le dă binecuvântarea când se iubesc, se cunună;
între două bătăi ale inimii lor
îmbrățișările vulcanice omoară civilizații;
din dăruirea pământească neclintită de milenii.
alchimiștii își umplu Athanorul.
Copiii pietrelor sunt sfințiți
la vărsarea secolelor în ere,
dragoste necuprinsă de timp,
pătimașă, adevărată ascunsă cerului,
sufletul pietrelor neîncăpător în rocă
a cuprins toată planeta,
culcată pe pietre, aud cum se spune
că fiecare pas al nostru calcă pe dragostea lor.