Poezii de Elena Ghitescu

Dacă fluturii.......

Dacă fluturii ar vorbi despre oameni

oare ce ţi-ar spune despre ochii mei,

caii liberi străbătând ninsoarea florilor de cireşi,

despre umbra mea străvezie,

pelerină spre mănăstiri de miresme

şi cum se ridică din ea primăvara,

ca o pasăre care-a greşit cuibul,

despre locuinţa mea dintotdeauna

sfera translucidă,pe care din când în când

ţi-o dau s-o ţii în mână şi tu o arăţi

fluturilor să o desluşească..?..

dacă fluturii ar vorbi despre oameni!

Aş vrea!

Aş vrea pe dinlăuntru doar taina să mă ştie,

să fiu pocal din care avid sorbit-a dorul,

crenguţa nflorită aprinsă sub zăpadă,

cu mâinile-amândouă să îmi înalţ izvorul.

Să mă adun din ape,cât creşte să mă-nveţe

să fiu un râu năvalnic,a malurilor hrană

cu ochii-ntemeiată cetatea de blândeţe,

să-mi crească arbori falnici din adâncimi de rană.

Să fiu strigată cântec,o muzică-n trezie,

grăuntele iubirii să prindă rădăcină,

iar inima mea verde din lacrimă să fie,

când mă revărs frenetic în marea de lumină.

Mi-e sete de tine

se iscă un vânt,o toană de zeu,

petale de soartă răsfrânte pe stânci

ca pietre cad grele în sângele meu,

pe umbră-mi apasă prăpastii adânci.

din vremea pribeagă se scutură poame,

secundele plânse trecând prin ruine

par prunci părăsiţi,suspină de foame,

mi-e frig ca de moarte,mi-e sete de tine!

Cântec

s-au scurs atâtea clipe fără rost,

păienjeniş de raze mă-nconjoară,

o fină linie din ce am fost,

este arcuş şi ce-a rămas vioară.

căntecul straniu,clopoţel de-argint

purtat de orb destinul efemer,

mă poartă pe sub stele care mint

mi-a rătăcit corabia de cer

Pâine caldă

c-un înger blând ţinându-mă de mână

am coborât adânc pe-un gând pios,

miroase-aşa de bine a fântână,

în miezul lui ,a Dumnezeu frumos.

fluture-albastru cu aripi de ceaţă

te-am colindat pe înflorite văi

şi plămădită dintr-o dimineaţă

sunt pâine caldă pentru ochii tăi!

Precum!

tu ştii,în palma vieţii ne eram

precum o pasăre ce îşi adoră puiul,

eu ţi-am fost rana care soarbe cuiul

şi bea durerea ca pe un balsam.

ofrandă ţi-am adus sângele mării,

spre linişte ai îndrumat pustiul

precum un tată ce-şi iubeşte fiul,

ai îmblânzit fiorul depărtării.

pe urma ta eu am ieşit din frica

ce m-a-mbrăcat de prunc în trist veşmânt,

tu mi-ai făcut o zestre din cuvânt,

precum o mamă ce-şi iubeşte fiica!

Apus

palmele ţărmului ţes delicata floare de sare,

galben veşmânt nisipului crin,

albatroşii cu-aripi întinse la capăt de zare

te-ascund de lumina-n abis de suspin.

soarele cade pe ape greoi ca soldatul în zale,

doar gîndurile inimii mele păstrează cuvintele tale!

Femeia ta!

eu sunt femeia ta cu zâmbet neîntinat,

culoarea grâului schimbat la faţă,

sângele meu în trandafir uitat

ţi-a scris cu limbi de foc pe cer curat

caligrafie unică în viaţă.

de unde-ncepe-a plânge prima vină,

călită prin duminici de răbdare,

străluce ca o rană de lumină,

răscoala lacrimei în rădăcină,

femeia ta ,o flacără în floare!

Mormântul lacrimilor mele

de ţărm pustiu corăbii alungate

sunt amintirile din vechiul scrin,

s-a scris pelerinajul unui crin

destinului pe foi imaculate.

şi mă întreb cât timpul să-i reziste

pe-obrazul mării-a tresărit un rid,

cu steaguri albe rănile se-nchid,

se învâltoară prin clepsidre triste

lacrimi trăite până la urgie.

scrin tulburat de gândurile grele,

adânc mormântul lacrimilor mele,

zâmbetul tău din păsări albe-nvie.

Dimineaţă de vară

din căuşul mâinii tale,

să miroas-a pielea ta,

dimineaţa în pocale

toarnă mie şi tu bea.

ochi să se deschidă zorii,

pe obraz să curgă rouă,

eu să fiu petală florii,

tu să te prefaci că ploua.

lângă tine să mă strâng,

adăpost la fir de iarbă,

să ne desfătăm în crâng,

greierii ne cânte-n barbă.

şi pe gura mea flămândă

unde lumea a-nceput,

tu să stai viclean la pândă

să-i pui pecete sărut.