Poezii de Gabriela Mimi Boroianu

Rugăciune

Cum, Domne, să suporți atâta nedreptate

Când mama cu pământul copiii și-i împarte!

Când diavolul-n câștig pare mereu să fie

Iar sufletele noastre-ntr-o veșnică robie?

Cât, Doamne, să mai rabzi atâta umilință

Când cerul se prăvale lovindu-ne-n credință

Când mila-i pe sfârșite şi-o găsești doar pe bani

Iar moartea nu mai ține de boli cont... și de ani.

De ce, Doamne te-ntreb ne e amară soarta

Și către cerul tău ne e zidită poarta

De ce doar cei bogati au parte doar de bine

Iar oropsiți sorții se zbat între suspine?

De ce în casa ta sclipește bogăția

Iar cei care-o slujesc și-au pierdut omenia

De ce îl lași pe diavol în toate câte sunt

Să-ți învrăjbească fii să uite-al tău cuvânt?

Coboară, Doamne , iarăși aicea printre noi

Și dăruind iubire ne scapă de nevoi

Ne-nvață iar cei mila, respectul, bunătatea

Și alungă cu lumină din suflet neagră noaptea!

Aprindeți felinarele gândirii!

Trăim in țara unde noaptea stăpânește

Și unde cresc păcatele ca frunze-n pom,

Unde credința la tarabă se plătește

Și unde mai mereu se uită a fi "Om".

Trăim în țara veşnicilor adormiți

Ce-s legănați după cum bate vântul

Și care-atunci când "bunii" sunt vânduți

Rămân tăcuți așa... precum mormântul.

Trăim în țara oropsiților de soartă

Cu spiritul strivit printre nevoi

Aprindeți lampaderele să poată

Să iasă din această stare de strigoi!

Trăim o nepăsare în fața umilirii,

Ce se strecoară-n minte ca o ceață,

Aprindeti felinarele gândirii

Să deşteptăm această nație la viață!

Captivă-n curcubeu

Știam că ești un mag ce doar din gând,

Poți preschimba o lume-ntr-o pictură,

Culorile de toamnă amestecând

Și recreând din ele-o partitură.

Că nopțile cu uitătura sumbră

Sub semnul tău atâta de discret,

S-au dezbrăcat de hainele, de umbră,

Iar tu, din mag, ai devenit poet!

Că zările au pleoapele albastre

Când flutură din genele mirării

Visând desfășurări de-aripi măiastre

Cum cresc firav din versul adorării.

Știam că-n ochii tăi dacă privesc

În curcubeu ai să mă prinzi captivă

Și-n versul tău voi vrea doar să trăiesc

Femeie, muză, înger deopotrivă...

Că mă dezic de viață și de moarte,

De lumea îmbrăcată în nevoi,

Ca să renasc lumină ce se-mparte,

Peste-ntunericul ce doarme între noi...

Te plâng mălinii

Uite, iar e toamnă... plâng din nou castanii

Peste noi cu frunze tristele plecări,

Plânşi sunt și mălinii când adastă anii

Trecătoare trenuri în uitate gări...

Mai șoptește vântul tainice cuvinte

Ce le-a smuls din versul unei vechi scrisori

Când vibrează-n suflet de printre morminte

Răscolind tăceri tainice chemări...

Nu mai știe nimeni dorul cum se cântă

Nici despre iubirea ce-astăzi e uitată

Rătăciți sunt pașii care-ncet cuvântă

Drumului de umbra ce-l bătea odată...

Zilele-s anoste trecători spre moarte

Fir de fum pe cer desenează cruci

Când din aripi clipa gust de ars împarte

Mamelor ce urlă noaptea prin răscruci.

Numai versul tău își poartă cuvântul

Dincolo de timp dincolo de dor

Să ne-alinte gândul când geme pământul

Iar speranțele rând pe rând ne mor...

Tristeți autumnale

Și-a mai trecut o zi-mi șoptește tainic vântul

Când Toamna fustele pe drum și le adună,

Prin nostalgii de viață eu îmi ascund cuvântul

Și-l las pe coala albă tristețea să-mi apună.

Îi aud Toamnei pașii, peste poteci trecând

Rostind tainic descântec pe toate câte sunt

Și-n urmă vălătuci de ceață ridicând

Mai pune-un an pe frunte... în părul meu cărunt.

Zâmbind rostogolește cu trena amintiri

Ecoul lor în suflet cu pași tăcuți coboară

Și doar suav parfumul trecutelor iubiri

Rămâne-n urma Toamnei și-a anilor ce zboară...