Poezii de George Petrovai

Probaladă

 

Plictisită şi-ofensată

de manelizarea-n forţă,

în cochilie de melc

s-a ascuns balada-torţă.

 

Doar din când în când ea-şi scoate

capul divin la lumină –

urletele o-ngrozesc,

în jur vede doar ruină...

 

Geaba-ncerc ca din găoace

să-şi răsară-nfiorarea,

îngânând un trist descântec

mai răscolitor ca marea:

 

„Vino iarăşi printre noi,

a simţirii-mpărăteasă,

fii zeiţa poeziei

şi în inimi fii acasă!

 

Mişcă-te ca altădată

de la mare pân’ la munte,

aburcând albastrul fluviu

pe a Rodnei naltă frunte.

 

Că de când te-ai pustnicit,

doar durere am prânzit

şi ruşine am cinat

scoşi cu ţara la mezat.”

 

Mi-a răspuns într-un târziu:

„Vrei să renunţ la izolare,

când e ştiut că primăvara

nu poate fi cazată într-o floare?

 

Va fi cândva. Dar pân-atunci

redeveniţi în inimi prunci,

căci doar murind viaţa toată,

în Domnul ea nu moare niciodată.

 

Iar eu,

voi cânta

şi m-oi bucura,

c-arzând în voi de când mă ştiu,

nestinsu-m-am în cerul viu.”

Procletul

(Balada demnitarului nedemn)

 

Invocaţie

Deşi nu cred în Tine nici de leac,

eu – iată – Te invoc

ca un estet ce sunt,

nu ca să-Ţi cer cum Ţi-am cerut cândva

(un biet naiv eram pe-atunci)

şi neprimind

să mă conving

că-i lesne să exişti

când toate omului îi merg din plin,

ci ca aminte să-Ţi aduc

că eu exist şi nu oricum,

pe când Tu eşti Acel ce eşti –

un tată cu atâtea chipuri,

încât lipsit de chip eşti pentru unii mumă

şi pentru omenirea-n suferinţă ciumă.

 

 

Adoraţie

Da, sunt astăzi cineva-ntre semeni

prin tot ce-n Decalog pe veci ai interzis!

Chiar crezi că mila-nalţă şi-n ea e fericirea

din raiul după moarte pe care l-ai promis?

 

Dar viaţa dovedeşte că mila-i slăbiciune

şi locul nu şi-l află pe al Pământului cuprins,

unde cruzimea-i lege, iar legile sunt crude

pentru nevolnicul ce-n cursa păcatului e prins.

 

„Tu clipa ţi-o trăieşte!” e pentru mine crezul

prin care ai de toate – putere, bani, plăcere;

răbdarea nu-i virtute, izbânda este totul

şi-atunci a ta viaţă nu va mai fi părere.

Profetul

(Balada timpului din urmă)

 

Prolog

„Un prooroc nu este dispreţuit decât în patria Lui,

între rudele Lui şi în casa Lui.” (Marcu 6/4)

 

În tinereţea-mi fără pată

când spiritului rob eram,

s-ajung profet în ţara mea

eu visu-n gând nu-l rumegam.

 

(N-o faci când eşti convins că lumea

ţi se aşterne la picioare –

aveam pe-atunci mii de proiecte

pentru a Terrei transformare...)

 

Dar timpul zelul mi-a tocit

şi m-am convins de-un adevăr:

În jurul nostru tot se mişcă

şi-absoarbe sensul în răspăr!

 

Căci nevăzutul şi văzutul

- un fluviu cosmic necuprins –

nu-şi ştiu nici vârsta, nici sfârşitul

în goana pe-al eternului întins.

 

Nu ştim ce suntem şi ce-om fi

- nevrând să ştim de Cel ce este –

şi omenirea se grăbeşte

spre-al morţii univers de-aci...

 

Apoi, când anii se-nmulţiră

şi renunţările la fel,

înţelepciunea mi-a servit

să-l osebesc pe vrednic de mişel.

 

Şi nu-i uşor în aste vremuri

doldora de ticăloşie,

pe oi de capre să separi

în Noul Testament cum scrie!

 

Democraţia – bat-o vina! –

atunci când e originală,

la ţanc pe hoţi îi face ştabi

cu diplome şi fără şcoală,

 

ca să susţină un regim

cum n-a făcut Fanaru-n veac –

atâta de corupt, încât

chiar şi trădarea-i doar un fleac.

 

Cu toate astea-i axiomă

că după ploaie vine soare

şi că un rău oricât de mare

ajunge-n timp lipsit de noimă.

 

Istoria le-a făcut vânt

la toţi tiranii câţi au fost,

ca jertfa viului Mesia

să fie-al omului prim rost.

 

Cu-atât mai mult pentru români

şi ţara lor ca o Grădină

de Maica Domnului vegheată –

prin tot ce iese la lumină,

ea merită să redevină

la starea ei de altădată.

 

Epilog

Deşi Scripturile susţin

că-i imposibil ca deodată

să slugăreşti la doi stăpâni,

ai noştri politruci de paie

- ipochimeni şuţi şi haini –

ţin să ne-arate că se poate.

 

După ce-n vârf s-au căţărat

minţind,

trădând

şi-amarnic dând din coate,

ei nu-s doar servi,

ci chiar se-nchină

la banul-zeu,

ca mai apoi

- jurând şi promiţând de toate

şi-oribili în a lor rutină –

martor să-L ia pe Dumnezeu

prin cruci din interes schiţate

că n-au alt crez afară de minciună.

Teleobaladă

 

La Stagirit avem dovada

că Universul are-un scop,

dar care nu e necesar,

altminteri

moartea-i înţeleasă

ca al vieţii scop hilar!

 

Iar Biblia ne-ncredinţează

prin al Genesei plan divin,

că toate-n lume-au fost făcute

din al Părintelui preaplin.

 

Iată motivul pentru care

în veci de veci El este totul –

pe palmă ţine nesfârşitul

într-un prezent fără-ncetare...

 

Când toate îşi urmează rostul

în Universul infinit

şi numai omul firoscos

se nărăveşte la cârtit,

 

e limpede că Dumnezeu

- un Genitor desăvârşit –

creaţia Şi-o guvernează

pân’ va decide-al ei sfârşit.

 

El singur ştie ziua mare

a Judecăţii din final;

va fi o cosmică schimbare,

ori doar pe Terra-n plan moral

 

întru răsplata drepţilor

şi-a răului promisă plată?

De-aceea omul temător

şi responsabil totodată,

 

nu se-amăgeşte cu-ndoiala

că-i scris, dar poate n-o să fie,

ci ceas de ceas se pregăteşte

să intre-n noua-mpărăţie,

 

acel Eden atemporal

al fericirii necuprinse,

unde-nfrăţirea va fi fapt

şi faptele iubiri nestinse.