Poezii de Ioan Romeo Roşiianu

Scrisoare despre mama mea frumoasă

IUBITO, aş fi vrut să-mi cunoşti mama ca să ştii că aluatul e bun şi viaţa prea scurtă
aş fi vrut să vezi bruneta cu ochi albastri încărunţind cum am văzut eu şi cum am simţit scurgerea lumii
şi cum m-am mâniat pe Dumnezeu şi cum m-am certat cu El pentru mama
şi cum am pierdut aş fi vrut să vezi, Iubito, şi cum mi-am plâns singur de milă
pentru că-ntr-o lume creştină, Iubito, pe nimeni nu interesează de nimeni
preoţii au vile maşini şi burţi nejustificat de mari într-o lume săracă
iar Isus de-ar veni ar face infarct la intrarea-n catedrala-n care EL e doar pretext de-mbogăţire şi spălat bani.

(să ştii că atunci când mă podidesc greutăţile mi-e dor de umărul firav al mamei pe care-mi odihneam neliniştea vieţuirii!)

Din tinda bisericuţei Dumnezeu îmi făcea cu mâna şi tu nu vedeai
prieteni buni şi amici laolalta adunau lumea-ntr-un pumnal de cuvinte -
nu vreau să ştii, nu vreau să ştii convenienţele sociale, iubito! –
cândva la aceeaşi bisericuţă bătrâni şi gârbovi la clubul din parc o să-ţi spun că-n duminica aia riscam să te pun înaintea lui Dumnezeu
vom juca table şi şah vom retrăi amintiri separate pentru că cele comune sunt puţine din cauza ta.

(La bisericuţa din colt când s-a citit Evanghelia a trecut o pasare nouă prin inima mea!)

Cred că niciodată nu vei afla că fericirea vine din lucrurile marunte şi că Dumnezeu se ascunde-n cei flamânzi şi goi!
Cred că niciodată n-o să ştii că sufletul nu e de dat la mezat şi nici viaţa la schimb!
Cred că niciodată n-o să ştii că, dacş noaptea lasş locul zilei ea stş mereu la pândă să-şi reia locul!
şi mai cred că tu nu crezi că ai văzut OMUL!
şi mai ştiu că, dacă ţi-ai fi oglindit măcar odată sufletul în ochii mamei ai fi fost mai frumoasă decât eşti!

Scrisoare despre o poveste cu gene false şi ochi frumoşi

IUBITO, astazi am gasit în albumul cu amintiri fotografia noastra alb –negru
că şi-n trecut amintirile erau tot color şi triste decolorate doar de trecerea vremii
o tristeţe însăşi fiind cerul ce s-a milostivit de noi atunci când ne ardea soarele
şi când amurgul mărşăluia adiind către noi.

(Mai ţii minte ce frumos şopteau frunzele între ele când le mângâia vântul?)

Am atins cu degete tremurânde poza şi mi-am retinut gestul de-a atinge cu buzele hârtia
aveam senzaţia că m-ar arde că m-ar durea cumva pecetea timpului
dar tu n-ai cum să ştii cât suflet se ascunde-ntr-o emoţie
câtă lumină creşte în sufletul celui ajutat ce frumoasă e liniştea strecurată-n simţiri
câtă lumină creşte în ochiul cu privirea îngenuncheată în iarba din curtea bisericii
tu treci meteoric printre oameni şi-i priveşti din înaltul balconului pe trecătorii plini de sentimente.

(Uiţi că soarele apune ca să facă loc nopţii şi că noaptea se iubesc până şi oamenii pudibonzi?)

în staniolul ce nu lasă fotografia să cadă şi să-mi plece amintirile am găsit o geană pe care ţi-am cules-o de pe sânul stâng
erai frumoasă atunci şi-ai râs frumos când am cules de pe jos amintiri nenăscute
ai nedreptăţit emoţia şi-ai binecuvântat bogăţia desfrâul
Dumnezu era departe de tine atunci şi tu nu ştiai asta
o pusesem cu teamă acolo cu tresărire am gasit-o şi am retrăit amintiri
m-au durut cândva privirile tale strecurate printre genele false
după ce aceeaşi ochi îmi măsuraseră ca laserul trairea făcându-mi din emoţii statuie
mi-am privit palmele şi mi-am amintit conturul trupului tău şi mâna care n-a lucrat cu temere trupul
s-a apucat să frământe istoria trecerii mele prin lume
simţeam respiraţia întretăiată şoapte tremurate urma lăsată-n cearceaf
ca o pecete adâncă pentru nemurit istoria lumii şi-a vieţii.

Scrisoare despre o privire uitată în gară

IUBITO, mi-am amintit că ţi-am amintit o poveste din gară
mi-am amintit că ti-am spus că trenul mă stie că mă cunoaste pe de rost locomotiva şi că de fiecare dată vrea să mă îmbratişeze pe peron
acolo ţi-am spus că-mi văd vremelnic povestea trecerii prin lume
ca un copil mă simt intrând pe furiş la cinematograful din centru
mă uit la mine şi văd că nu mai sunt de-o vreme erou principal
că-ntr-o viaţă întreagă nu mi-a făcut o lume întreagă atâtea reproşuri ca tine
de parcă lumea ar începe cu tine-n lanul de viaţă şi-ar muri cu mine-n cana cu ceai de la tine.

(Voiam să merg pe jos până la capătul lumii însă pantofii mă strângeau!)

Astăzi am ascultat iarăşi cântecul pe care l-ai ascultat prima dată la mine
voiam să mă conving de faptul că am facut bine plecând că e normală despărţirea de tine
am vrut să ascult acordurile şi să nu-mi mai las prietenii să cânte
credeam că mă pot detaşa de iluzii şi vise că pot opri scurgerea lumii în loc
am bătut la porţile vieţii cu suflet de humă şi Dumnezeu mi-a trimis o lumină şi-un gând.

(Când am îndrăznit să sfredelesc norii Dumnezeu mi-a zis să mângâi lumina ce m-atinge!)

Am cumpărat lumânări de la magazinul din colţ şi tămâie uscată
am stat singur la rând până a venit primul cumpărător în faţa căruia să mă bag
cu nesimţirea celui ce vrea doar pentru el tăcerea
am cumpărat smirnă să mă înnobilez de unul singur aer cât să-mi încapă-n plămâni.

(Ştii că oamenii nu ştiu că au o singură viaţă avută?!)
La birtul din colţ am jucat table pe viaţă şi pâine
am câştigat viaţa, iubito, şi am pierdut pâinea
prima dată am crezut că trebuia invers să fie
însă azi mă bucur că pot să-ţi scriu iarăşi ţie şi ţie şi ţie.

Scrisoare despre oameni şi fluturi

IUBITO, ţi-am mai spus că oamnii sunt ca şi fluturii efemeri şi frumoşi
unii zboară mai sus alţii mai jos unii mai mult alţii mai prost
n-are rost să-i compari între ei când poti să-i priveşti şi să mergi mai departe
ţi-am mai spus că până şi-n viaţa mea am ajuns personaj negativ atunci când ai început să fii geloasă pe metaforele mele
atunci am înţeles că după ce am câştigat toate bătăliile duse cu mine am început să pierd după ce te-am întâlnit pe tine.

(Mai ştii când ţi-am spus că e mai important să ai 7 ani de acasă decât 5 de facultate?!)

Iubito, mor constelaţii absurde în zările reci şi noi ne certăm încă degeaba
împărţim amintiri ca soţii geloşi la notar scaunul de la mama
am plecat de la tine atunci când mi-ai zis să plec deşi cu urechea sufletului te auzeam cum mă rugai să stau lângă tine
am coborât în strada pustie şi rece şi printre picurii ploiii vedem urmele noastre dispărând încet
vedeam umbrele noastre topindu-se pe asfaltul crăpat vedeam în intuneric, Iubito, cum vremea noastră trecea
cum ne risipeam singura viaţă avută şi cum lăsam timpul să-şi faca milă de noi.

(Mai ştii că ţi-am zis că vii de nicăieri şi că tot într-acolo şi pleci?!)

Iubito, eu ţi-am zis că-s capabil să iubesc oamenii pentru ceea ce sunt nu pentru ceeea ce au sau îmi dau
eu pot să iubesc necondiţionat omul şi liniştea zborul fluturelui pot să-l las să-mi încânte retina
zgomotul îl pot opri la urechea inimii că să se poată odihni ultima speranţă din gând
pot, Iubito, să ating cerul cu mâna şi mai pot să smulg o stea şi s-o ascund în surâsul tău şoptit.

(Mai ştii că ţi-am zis că niciodată n-am să înlocuiesc un suflet frumos cu un trup frumos?!)

O dată cu primele fire de păr alb am început să-mi doresc numai linişte, Iubito,
nu mai vreau decât să-mi retrăiesc amintirile şi să-mi fac şiraguri din simţiri.

Scrisoare despre pelerini şi mersul pe jos

IUBITO, am decis să plec descult printr-o lume improprie visului şi poeziei
abia atunci când am simtit că n-o să te schimbi niciodată că niciodată n-o să vezi răsaritul ca mine
că niciodată înserarea nu te va face mai bună mai caldă şi mai frumoasă ca vântul strecurat printre frunze
atunci pelerin m-am făcut fără pelerina de nori pe umerii goi
am plecat luându-mi cu mine cuvintele toate şoaptele le-am uitat în patul tău lângă perna ta moale
am plecat luându-mi speranţa-ntr-o lume cu oameni mai sinceri mai drepţi.

(Mai ştii proverbul arab care spune că dacă ai mult să dai din bogăţiile tale, dacă nu să dai din inimă?!)

A fost greu să mă decid, Iubito, pentru că apucasem să-ţi spun că te iubesc mai mult decât zorii
a fost greu pentru că ştii că ţi-am spus că dacă iubesti pe cineva cu adevărat
merită să aştepti oricât de lungă ar fi aşteptarea
da, aşa ţi-am zis şi te-am iubit pătimaş c-o patimă ruptă din suflet aşa ne-am strâns în braţe
aşa ne-am ascuns de lumea rea de-ntunericul ce voia să ne despartă.

(Mai ştii că atunci când mi-ai zis să plec am stiut că sufletul tău mă trăgea de mânecă să rămân pentru că aveai cea mai mare nevoie de mine?!)

Am plecat cu greu, Iubito, şi coborând am numărat treptele scării tale din centru -
of, ce lungă e deja aşteptarea şi depărtarea de tine ce grea! –
îmi cer scuze primul acum pentru că mereu am fost curajosul de serviciu din colţul lumii cu demoni la colţ
sunt întâiul care iartă pentru că inima mea e puternică şi bate mereu gândindu-se la tine
dar de uitat n-o să uit ca să fiu iar fericit
pentru că pentru mine fericirea are gravat chipul tău.