Poezii de Ion Potop

SUB CLOPOTE ŞI TOACĂ

 

Sub geana culmii Măgurii Odobeşti,

Curgerea limpede a Putnei prin Găgeşti,

Pe dreapta cu Vităneşti spre Baloteşti,

Pe stânga cu Clipăceşti, Sârbi, Ţifeşti,

Roată pe sub măgură cât priveşti,

Vii, gospodării şi păduri ai să întâlneşti.

 

Casele din cărămidă, piatră în culori,

Cerdacuri şi grădiniţe cu straturi de flori,

Antreuri cu ferestre orientate spre soare,

Scaune de privit, trecătorii în sărbătoare.

 

Ocupaţia sătească, de bază-i agricultura

Din şcoala generală îşi trag cultura.

Specialitatea în practică, e viticultura,

De la viţă din vie, curge băutura.

 

Văcarul, strângând cireada dis-de-dimineaţă

Trezeşte sătenii, cu zâmbetul pe faţă.

Care erau pregătiţi şi bine de ştiut,

Ce rost are fiecare, zilnic de făcut.

 

Bunica îngrijeşte găini, raţe, gâşte, cu multă răbdare,

Apoi adună ouăle, răsplata din cuibare.

Bunicul cătinel, la viţel, purcel,

Curăţă peste tot, şi-n cuşcă la căţel.

 

Mama gospodăreşte în cămară şi bucătărie

Fiica deretică în dormitoare, verandă şi florărie,

Tata prin cramă şi acareturile din gospodărie

Fiul prin curte, lemnărie şi fânărie,

Şi-n sezon, toţi, prin vie, livadă şi grădinărie.

 

În fiecare duminică şi sărbătoare mare,

Casa-i deschisă sătenilor de aceeaşi stare

De la spovedanie şi Sf. Împărtăşire

Fiecare se simte voios şi uşurat în fire.

 

Liniştit, milos şi drept credincios,

Harnic, ordonat, onest, respectuos,

Fiecare în cumpătare, întru ale sale

Dând vigoare în trăire, celor spirituale.

 

De la naştere, până la înmormântare,

Fiecare era ştiut în sat de orişicare.

La joacă, şcoală, biserică, horă, clacă,

Erau caracterizaţi de la porţi, cum calcă.

 

Când la schitul Tarniţa, bătea clopotul şi toaca,

Toată vieţuirea în sat, lăsau forfota şi treaba.

Cirezile şi turmele, coborau de la păşunat,

Iar liniştea nopţii, peste Măgură, Valea Putnei şi sat.

 

Dedicaţie:

O dedic consătenilor de sub geana Măgurii Odobeşti,

Unde roată cât priveşti, aceleaşi frumuseţi întălneşti.

 

IEZERE CĂLĂTOARE

 

Vârfuri stâncoase, sure, împietrite,

Şi Capre pe steiuri în salturi neîmblânzite.

Izvoarele cristaline sub cumpeni de ape,

Vizitate de neastâmpăratele să se adape.

 

Intermitent, stelele ce sclipesc,

În iezere oglindite, scânteiesc.

Însoţite de lună şi soare,

Amintind de origini glaciare.

 

Apele din zăpezi, ploi şi izvoare,

Oxigenate, răcoroase, limpezi, cristaline,

Să adape hermeline, cerbi, căprioare.

Şerpuiesc şi se scurg în pâraie repezi, alpine.

 

Apoi râurile de munte , popine ocolesc,

În cascade şi vâltori se prăvălesc

Prin custuri şi meandre unduiesc

Iar prin fluvii în mare poposesc.

 

Gustul dulce, devine sălciu amărui,

De la alge si cer culoarea, albastră-verzui,

Mirosul de peşte şi gust sărat,

De la rechinii şi delfinii în salt.

 

Soarele ridică caiere de nori din mare

Mânaţi de vânt în circuitul mic şi mare,

Ce se cern din cer după condensare,

Ajung prin fulgi în circuri glaciare

Şi iarăşi prin zăpezi, ploi şi izvoare,

Ajung în iezere călătoare spre mare.

 

LĂSAŢI SUFLETELE SĂ ZBOARE

 

Amânări în ziceri epocale şi recente,

La barbari şi la atei cu accente,

Ce-şi afişează orgoliul cu fală.

Zicând: credinţa e o scormoneală?!

 

Adâncuri ale minţii, lăsaţi să vă aline

Gândul luminii în sine, spre bine.

Ca din zumzetul roiului de albine,

Să iasă dulcea miere, a faptelor bune.

 

Priviţi spre cer arderea strălucitoare

Adâncurile firii, lăsaţi să vă-mpresoare

Să cadă-ntr-una speranţă muritoare,

Pentru a fi înlocuită de cea înălţătoare.

 

Să ieşiţi cu totul din obscura ceaţă,

Să străbată-n voi fior nou de viaţă,

Să lăsaţi sufletele împietrite să zboare.

Spre sfere neprihănite, să-şi caute salvare.

 

Fiinţa noastră ca licăr de energie,

Să-şi asmută gândirea spre vecie.

Să-şi caute drumul spre Înalta Întregire.

Lăcaş ceresc suprem perpetu în zidire.

 

 VIGILENŢA

 

Cu gândul ager, pervertit, scăpător,

Cu ochii ciclopici, scormonitori,

De la credinţa adevărată să mă abată,

Ca-n mrejele lui să rămân definitiv baltă.

 

Cu înflorituri, în culori de curcubeu,

Pipăie, apoi zgândără sufletul meu,

Cu spiritul în sus, că-i mai presus,

Decât Iisus, care ar fi, doar presupus!

 

Că totul ce-i sub lună şi soare,

Se naşte, creşte şi-apoi moare.

Să nu-mi fac iluzii de scăpare,

Că nimeni nu crede în salvare.

 

Îngândurat ca-ntr-o vitrină,

Liniştit, ca-ntr-o odihnă,

Mi-ascund mânia cristalină

Îl înfrunt, vehement ca o furtună.

 

Îmi iau cruce de la piept,

O sărut cu-adânc respect,

Spunându-i că El s-a jertfit şi pentru el,

Să-l întoarcă, să-l îndrume spre un ţel.

 

Căci El este: Calea: Adevărul şi Viaţa,

Trimis spre jertfire cu cutezanţa,

Să-ncline de la rău spre bine balanţa,

La toţi ce şi-au pierdut speranţa.

 

Căci spiritul din corpul său,

E şi-n sufletul dat de Tatăl Său,

Şi dacă, de El va fi iertat,

La a doua venire va fi înălţat.

 

AMÂNAREA SĂRUTULUI

 

Pădurile de ceţuri ivite pe coline,

Vestesc sclipirile brumelor diamantate,

Peste lunci şi văgăuni încet s-ar cerne,

Şi primele steluţe din cer, se vor aşterne.

 

Seva încetinită, frunzele au îngălbenit,

Florile rărindu-se, fluturii au dispărut,

Vieţuitoarele mici, s-au strecurat prin rădăcini.

Celelalte prin văgăuni, hibernează-n viziuni.

 

Înclinarea axei la solstiţiul de iarnă,

Îndeamnă apusurile, mai repede s-adoarmă

Lungind nopţile senine, geroase fulguite,

Peste vieţuitoarele zgribulite neacoperite.

 

Toate aşteaptă plapuma de nea călduroasă,

Cernută peste Pământ ca acoperiş de casă.

Ferindu-le de sărutul gerului, ce totul îngheaţă

Chircind şi retezând firul cu germene de viaţă.

 

Necăjiţii bătrâni de neputinţe năpădiţi,

De visele şi zilele tinereţii, sărăciţi,

Aşteaptă sărutul tăinuit care îngheaţă,

Ultima zvâcnire a inimii din viaţă.

 

Ceilalţi amână temutul sărut care îngheaţă,

Spre înc-o primăvară cu dimineaţă-n viaţă

Întru limpezimea căutării din repornire,

Pe calea mărturisirii Lui, în lunga vieţuire.

 

CUMPĂTAREA

 

Simţi-vom bucurii, plăceri,

Urmate de dureri, căderi.

Şi nenumărate prejudecăţi,

Venite din strămoşi la toţi.

 

Visele din viaţă scurse,

Să rămână neucise.

Numai păcatele destule,

Să rămână nesătule.

 

Printre gânduri abisale,

La ceremonii cu jale,

Între dragoste şi ură,

Fie, cumpătare cu măsură.

 

Dar şi-n mângâierea fină,

Ce-ar stârni celuilalt pricină,

Printr-un imbold dat nevinovat,

Cu ocheade şi zâmbete la curtat.

 

Neputând s-o luăm la trântă,

Neliniştea, ne tot frământă,

Mai bine cumpătaţi şi potoliţi,

Decât hămesiţi, nesimţiţi şi prăpădiţi.

 

ÎNAINTE ŞI DUPĂ SOLSTIŢIU

 

La început, de mă laşi,

Cântecul vieţii zice-l-aş.

Aşa duios şi încetinel,

Să mângâie sufletul niţel.

 

Amintindu-mi de izvorul tinereţii,

Scurs molcom în fântâna bătrâneţii,

Cu roua dimineţilor de primăvară,

Spre brumele serilor de toamnă.

 

Când clopoţeii din ghiocei şi toporaşi,

Tăinuiau prin iubiri ai mei urmaşi,

Să răsune împrejurimile a vigoare,

Şi vieţuirea căsniciei în casa mare.

 

Din apogeul solstiţiului vieţii la vale,

Prietenii la cataramă m-am părăsit pe cale.

Singurii care îmi mai dau târcoale,

Sunt nevoiaşii, pentru parale.

 

Umbrele nopţii au început să-mi joace feste,

Luna nouă, ca o seceră, umblă la feresre.

Înfiorat mă plimb cătinel cu plămânii reci,

Păşind încet, încet cu lampa pâlpâind spre beci.

 

REPLICĂ LA ANTIMATERIE

 

De cum sufletul, spre altă ţintă tinde,

Ca entitate vie, în spaţiu, s-ar aprinde,

Pe aripi de îngeri, hipnotizat ar sta,

Să mângâie zenitul, o clipă de-ar putea.

 

Deasupra bolţilor deschise, pe alţii ar aştepta,

Să se-mpreune-n taină sub împărăţia Sa.

Ca o serpentină; Super-mega-galaxie vie,

Să încline balanţa Universului în bine, pe vecie.

 

Să-şi părăsească relativul lor trai,

Cu minciuna căderii statuată-n putregai,

Pradă avidei găuri negre, capabilă s-atragă,

Întreaga boltă înstelată, cu lumina-ntreagă.

 

Aprinderea fiecărui suflet, prin ardere de-ar colora,

„Super-mega-galaxie vie” în curcubeu ar exista,

Cu sclipirile energiilor fiecărui ce s-ar însuma,

Aptă să ţină-n chingă Cosmosul cu Lumina Sa.

 

IUBIREA ŞI ÎMPOTRIVIREA

 

Durata-nscrisă în noi odată,

Se-nvârte în plutire pân-se gată.

Aţa înnoptărilor şi-nzilirilor toată,

Se întinde-n anotimpuri, rupându-se deodată.

 

Nimeni nu ştie acea dată,

Decât Cel, fără durată.

Care veghează plutirea noastră toată,

Fără a ne pretinde vreo rasplată.

 

Ne-a dat în inimă „IUBIREA”

Iar în cuget „ÎMPOTRIVIREA”

Să ne îndrăgostim cum ne e sorocul,

Şi să nu imităm înaintaşii-n totul .

 

Împotrivirea încordată şi-ncercată,

Capătă noutate-n experimentarea acceptată.

Necesară şi utilă, generaţiilor următoare,

A fi asimilată, făuritoare şi pilduitoare.

 

Iubirea din veşnicie dăruită,

Apare fiecăruia, nimerit potrivită.

S-o acceptăm după chip şi asemănare,

Ca unică dragoste nemuritoare.

 

ÎN COARDĂ DE CURCUBEIE

 

Iubirea ce ne-a sărit în faţă,

Ne-a pictat din inimă roşeaţă.

Pe obraji şi urechi a pensulat alene,

Să ţină o vreme, şi-ncă-o vreme.

 

Prinşi în coardă de curcubeie lungă

O primăvară aprinsă să ne ajungă.

Sărind în cercuri mari de-a dura,

De jur-împrejur mereu natura.

 

Cu privirile să ne ţină,

Într-o veselie vie, plină.

Când în sus spre ciocârlie,

Când spre florile din câmpie.

 

Şi-n cercuri largi până la nori,

Să ne zâmbim de multe, multe ori,

Din zi în noapte cu fiori,

Şi-n nopţi voluptoase până-n zori.

 

Să prindem în sâni natura,

Sărind în cercuri de-a dura,

Şi-n coardă de curcubeie, ura, ura!...

Pân-se-mpreună înfiripind din noi făptura.