Poezii de Ionela-Violeta Anciu

Articulații cerebrale

Origini neștiute-n mâinile-ntinse,

Femei deșirate-n pleoape lipite...

Cum ai ajuns iar printre sfere desprinse

Gustând din tot ce nu ți se permite.

De după gene, florile arse

Reaprind curbe și devin vizibile

Prin ceață, supozițiile false—

Verdicte greșite dar credibile.

Observă mai atent antimateria,

Când rămâi singur adoarme-ți conștientul

Și poartă-ți printre voaluri albe simetria:

La capătul lumii te-așteaptă infinitul.

Coridoare de sticlă

Trasezi prin cuie ruginite-n rănile deschise

Șanturi adânci să curgă râuri de sânge încinse

Disperarea febrilă-ți topește simțurile-nchise

Fă abstracție de porți și dărâmă-ți zidurile

Păstrează-n propria creație amintirile

Prin metempsihoză arhivează-le trăirile

Cu fiecare treaptă urcată numără-ți pașii

Conturând drumul cu amprente deduse din așchii

Extrage esența din nenumăratele obsesii

În coloane vertebrale nedescoperite concesii

Singularitate fracționată-n diverse inerții

Despică spațiul castei pe cerneluri șterse-n hârtii.

Deconstrucții deductive

Când timpul se-așează calm pe noptieră

Îmi las fericirea să zacă-n scrumieră

Și scrutez nerăbdătoare molateca-atmosferă

Pe unde ieri pășea vioaie, astăzi prizonieră.

Când o să doarmă praful pe decenta-mi inspirație

Și sensul va lipsi profund din orice conversație

Din fiecare străin transformat în consumație—

Imbolduri neglijente-anunță o nouă destinație.

Când în sfârșit vor fi învinse morile din gând

Cum văd în mine insomnia și absurdul concurând—

Script în care personaju-i destinat să fie-nfrânt,

Distins dramatism obsesiv hrănind spiritul flămând.

Din sensul clasic empatic

Gene înghețate cad haotic peste trupul topit,

Larve de gânduri încinse dincolo de aburi—

Desprinde-ți privirea din colțul în flăcări

Să-ți acopere ploaia nudul dezvelit la răsărit.

Dantelă desenată pe chipul adormit între vicii,

Armonii pătrunse de magnetismul solistului

Când lumina-l împinge pe scena-ntunericului—

Un public absent în barul sculptat în drame și capricii.

Prin companie reflexivă dame vampe pășesc pe diamante,

În urma lor se prăbușesc destine și se deschide pământul—

Cântare scursă-n orizont prin contur și discrepanțe

Percepții clar distorsionate și fără sens cuvântul.

Echilateral

Ochii lumii imi educa expectante

Cand calc m-apasa urma distantelor sperante

Si gura contureaza carnale doleante

Pe ape scursa forta in pasi fara substanta.

Reci si transpirate-mi simt palmele uscate

Se schimba empatia: din frante-n adorate;

Din toate, pagini aspre brodate-n artefacte

Cand ceara se topeste curg vorbele-ncrustate.

Arome-n ochii plini de pene si fulger de comori

Cand luna sta sa-ti cada-n poala te trec fiori

Si-ngheti cu mana-ntinsa peste ape: trecatori

Cu vocea stinsa-n pahar, cu ochi tanjind dupa scrisori.

Femeie desculță

Trântești de pământ și-l izbești de pereți

Căzut în noroi încerci să-l îngheți

Când încearcă să se ridice-l lovești

Prin sufletul pe care-ncerci să-l strivești

Inunzi sentimente pe care le trezești

În venin și cruzimea ascunsă-n suflu,

Dilați tot mai mult golul ce-ncerc să-l umplu

De fiecare dată când pleci iei cu tine totul

Și rămân fără motivație să-mi ating scopul

Când aripile-s frânte și nu mai curge timpul

Refulez în versuri să-mi pot descrie sincer simțul

Știind că nu-i nimeni care să-ncerce să le-asculte

Prefer să mă destăinui unor cuvinte tăcute—

Femeie-n rochie albă rătăcind desculță

Mi-e mintea și umoru-i captiv în insultă.

Flori murdare

Imagini clare ce dispar prin rânduri încâlcite

Își fac loc noi înțelesuri printre pietre neclintite

Cuvinte fără sens peste măsură gândite

Pentru ei, impertinențe relevate-n conștiințe.

Sete camuflată-n rouă așezată-n zâmbete,

Se scurg obsesii clare printre stropii fumurii

Și-mi simt umerii mai grei când văd urme de copii

Sub talpa cufundată-n mâl: jocuri tăcute.

În pașii aruncați haotic peste străzile topite

Plouă veșnic fără sunet și apă să lovească-n chipuri cojite,

Identități tot mai departe de-a fi desăvârșite...

Infecție de somn adânc cultivată-n minți trezite.

Licență poetică

Proscris, studiez anatomie pe cord deschis,

Pătrund dincolo de toate porțile închise—

Prin sevrajul cinic alimentează intuiții

Unde culoarea-i amorțită de vid și definiții.

Toate vocile-adormite prind viață-n scena asta

Pe șevalet nu mai există diferențe de castă

Doar vocea mai diferențiază ficțiunea de șansă

Când repetitivitatea-i singura recompensă.

Solitudinea-i plină totuși de trăiri intense;

Simplitatea-mi hrănește flăcări de curând reaprinse

Prin hazardul ce lovește-n cel mai potrivit moment

Zâmbetul conturează ce nu poate distruge niciun argument.

Umeri goi

Cumpătul escaladează treptat și incert

Urme ale omisiunii

Când obișnuința rămâne fără efect

N-am nevoie de permisiuni.

Frânturi obscene caută pulsul generic

Cu forme fără defecte

Te simt vibrând pe frecvențe nude-n întuneric

Prin introspecții certe.

Cad în ritmuri sparte prin inflexiuni șoptite

Carențe bine definite

Când se confundă victorii cu zone aride

În dimensiuni prăfuite.

Vioară virgină

Cum timpul îmi plânge-n palme

Și-s chipurile distorsionate-n icoane,

Liniștea surdă se așează-n timpane

În dimensiunea materială prea puține fecioare.

Chiar dacă n-am să mai simt vreodată o culoare,

A vedea negrul ca pe cea mai frumoasă floare

În muzicalitatea nopții, e singura încântare.

Ai învățat prin mesageri că rațiunea-i prea crudă,

Dar absența ei desenează o reflexie absurdă,

Greutatea armurii tinde să erupă-n forma ta nudă.

Se șterg în timp și-amprentele rămase pe frunte

N-ai decât amintiri ce te urmează oriunde,

Urme lăsate de consumabile măsurate-n minute,

Trăiește inerția de care nu te mai poți ascunde…

Hazardul construiește-n arhitecturi paralele

Peste tine și gândurile tale— inocente catrene,

Desprinde-ți ființa din vise și iluzia din poeme

Când te-aștepți mai puțin observi adevărul cum cerne

Răzbunarea-n insolvență prin acceptare și semne—

Intelectul e singurul de care te mai poți teme.