Poezii de IR Rosiianu

Scrisoare de pe patul de spital

 

IUBITO, când asistenta voluptoasă mi-a pus perfuzia am avut senzaţia că mi se face infuzie cu viaţă

că speranţa renaşte-n arterele mele bătrâne că vântul visului se opreşte în inima mea a taină

credeam că o să se prabuşească peste mine tavanul înalt şi că mă vor strivi amintirile toate

amintirile din vieţile anterioare le-am uitat sau le-am pierdut la cărţi la drum de seară

nu mai ştiu ce-am trăit dar am văzut trecându-mi prin faţa ochilor tristeţea şi golul

femei pe care le-aş fi putut iubi şi femei care m-ar fi putut iubi au trecut a paradă-n surdină

de după dulapul cu medicamente stătea moartea la pândă.

 

(Mai ştii că atunci când m-a cuprins ameţeala vântul m-a luat în braţe şi zorii mi-auşters sudoarea de pe frunte cu mâneca zilei?)

 

Aşa a fost, Iubito, mirosea crunt a moarte şi-a nesomn în cabinetul rece şi alb

prin saloane se auzea pustiul respiraţiei de sfârşit insomnia făcea trupului semne cu mâna

hulpavă moartea stătea şi juca zaruri de una singură dădea în cărţi şi în bobi suflete pierdute

acul înfipt în braţ mă ţintuia la pat şi chipul tău frumos nu era să-mi aline orbitele goale

priviri goale de sensuri aveam în dimineaţa aceea şi nimeni nu ştia de ce inima bate de una singură şi nesilită de nimeni.

 

(Mai ştii când durerea m-a trântit la pământ în ceasul nopţii şi când te-ai întors să-mi numeri pe degete respiraţiile duse?)

 

Apoi mi s-a făcut frig ca la marginea lumii ca la naşterea ei mă uitam la secundarul ce-mi măsura vieţuirea şoptit

stateam chircit în salonul cu vedere la viaţă şi speram să vii şi să-mi mângâi trăirea

erai departe şi dusă erai iar din pragul uşii ochi hulpavi măsurau trupul sfrijit şi dădeau o comandă de moarte.

 

Scrisoare despre dimineaţa cu miros de colindă

 

IUBITO, în dimineaţa în care dormeai atât de profund am deschis geamul cu vedere la viaţă

dintr-o dată-n aerul rece am simţit miros de colindă că la azima bunicii mi-a tresărit sufletul gol şi-nsetat

m-am temut că plamanii vor sta să se spargă de atâta plăcere când înmugurea ziua sub ochii umiliţi

în depărtarea timpului simţeam moartea pândindu-mi trecerea aproape

o senzaţie de inutil se zbătea prin poemele mele cuvintele refuzau să vorbească în şoapte

ca o şoaptă se înşuruba liniştea şi depărtarea-ntre noi deşi eram numai la o palmă distanţă.

 

(Mai ştii că atunci când te-am mângâiat am simţit că sufletul tău are uşile închise?)

 

aşa a fost să fie, Iubita mea cu părul despletit pe umerii goi ţi-au scrijelit icoana pe retină

de-atunci ţi-ascund goliciunea-n toate poemele mele

rimele refuză să înnobileze versul pustiu făra tine şoaptele triste nu-şi mai cântă şoptirea

sub ochii nostri se ridică meterezele ceţii ce-nvăluie lumea ticsită de umbre pustii

sub ochii noştri, Iubito, destui nu-şi mai scriu povestea trecerii prin lume şi viaţă.

 

(Mai ştii că atunci când am bătut la uşă, sufletul tău mi-a răspuns ocupat?)

 

aşa a fost, Iubito, în unica viaţă avută am făcut nudism pe pagina albă nescrisă

iar poemul rebel făcea plajă la marginea mării cu şoapte în braţe de jur împrejur

eu stăteam singur la masa de scris şi mă pregăteam să petrec de unul singur dimineaţa

de unul singur la Cina de taină să stau şi să mă vând pe nimic

nimanui nu-i mai pasă de suflet într-o lume cu franjuri de moarte la colţuri.

 

(Mai ştii când la miezul noptii orologiul vieţii a bătut adormirea şi golul?)

 

aşa a fost în dimineaţa aceea aerul de sărbătoare a dat năvala în inima mea

iar eu mă pregăteam să trăiesc cu propria umbră rascrucea din ani

resemnat te priveam cum trăieşti o renaştere nouă resemnat eu plecam spre poemul nescris.

 

Scrisoare despre fericire si tristetea crescuta din ea

 

IUBITO asa de fericit eram in acele zile incat imi strigam fierberea din sange in cele patru vanturi

sufletul meu dadea lectii de zbor norilor pasarilor zilei arata aripi de lumina si dor

trupul meu Iubito despica aerul lumii in doua pamantul crapandu-l sub pasi

asa de fericit eram Iubito in trecerea mea de nicaieri spre niciunde pentru prima data aveam rost

pentru prim data respiratia tragea cu urechea la glasul clipei inima dadea ghes luminii umbra amutea amutea amutea.

 

(Mai stii ca atunci cand m-ai intrebat de ce dintre femeile lumii eu te-am ales pe tine ti-am raspuns ca te astept de la nastere-n coace?)

 

Asa am fost Iubito si n-am stiut ca strigandu-mi iubirea prea tare deranjez universul intreg

ca voi imparti cetele ingerilor intre cei care ne tin trena si cei ce ne vor despartiti

asa a fost Iubito si n-am stiut ca tristetea zeita durerii are somnul usor

atunci a dat ea navala in inima mea mai repede ca vantul ce se strecoara cu taina-ntre Frunze

asa s-a insurubat intre noi ca o durere amara si-o lumina de plans

asa atunci s-a facut mai intai dimineata si am plecat pe jos de la tine-nspre inima mea

apoi s-a facut pranz si telefonul vietii a sunat ocupat

apoi s-a facut noapte Iubito si-n asternutul pufos puteam sa intorc TIR-ul de cat loc era

toata lumea stia durerea crescuta in inima mea numai tu Iubito taceai sub matasuri de stea.

 

(Mai stii ca-ntr-o dimineata de august ne-am trezit mangaiati pe suflet de raze soptite de dor?)

 

Asa a fost Iubito cand fericirea a fost gonita cu pietre de tristetea trezita din somn

cicatricile cerului se vad si acum in norii cu franjuri de lumina si stea

calatori stelari pe pamantul cu jale la purtator si mizerie multa

asa a fost atunci si-n inima mea s-a cuibarit ca la el acasa dorul

in sufletul meu insomnia a inceput sa faca de planton in mijlocul zilei

pe cerul clipei secunda facea cu mana vesniciei

in balanta cerului faptura mea isi pierduse substanta-n nimic.

 

(Mai stii cand am aprins rasaritul cu pofta noastra de lumina si viata?)

 

Asa a fost Iubito cand te iubeam cu toata dragostea mea

cand te iubeam cu tot sufletul meu si cand stiam ca daca

alte mii de vieti de-as avea tot tie iubito pe rand ti le-as da

asa de tare tare te iubeam dar ochii sufletului tau erau orbi nu vedeau

iar mie imi era ciuda si-asa ca te iubesc mult prea putin pentru singura viata avuta acum.

 

Scrisoare despre frigul care a venit mai repede ca tine

 

IUBITO, până şi frigul a venit mai repede ca tine după ce ai plecat grabită din inima mea

s-a făcut gol şi pustiul zilei s-a strecurat ca o şoaptă printre clipele grele şi irespirabile

aşa era şi aerul ca un blestem pentru plămânii neîncăpători ca o umbră ca o ceaţă ucigătoare gândul

despărţirea avea franjuri şi foşnea a vânt strecurat printre frunze căzute zadarnic

numai eu stăteam drept în crucea înserării şi aşteptam lumina întoarcerii tale

se făcea frig şi mă minţeam frumos ca fiecare umbră zărită cumva eşti tu venind către inima mea.

 

(Mai ţii minte când am râs în colţul străzii de umbrele noastre strâmbe şi când am jucat şotron cu zenitul?!)

 

Iubito, a venit mai repede frigul şi tu ai uitat drumul de-ntors acasă

cred că nu l-ai ştiut niciodată prea bine şi mai cred că nu ţi-a păsat niciodată de mine

şi mai cred că sufletul meu l-ai bătut în cuie-n odaia ticsită cu cărţi şi tablouri şi sfinţi

ca să poti să spinteci aerul şi cerul alergând pe câmpul pustiu printr-o ploaie şi ea pustiită de vânt.

 

(Mai ţii minte când ţi-am zis că între două priviri se naşte uitarea?!)

 

aşa a fost să fie, Iubito, a fost să pleci şi să uiţi drumul de-ntoarcere acasă

aşa am uitat şi eu calea către liniştea mea calea către sufletul meu prăfuit şi rănit

aşa am uitat şi eu cântecul lebedei deşi nu l-am ascultat niciodată

aşa am uitat să vânez clipe deşi n-am prins niciodata vreuna.

 

(Mai ţii minte ce gol şi rănit mi-a fost sufletul când l-ai şters de praful tăcerii tale?!)

 

aşa am stat atunci până dimineaţa, Iubito, să aştept întoarcerea paşilor tăi

ştiam că n-o să vii dar mă minţeam frumos şi mă-ncurajam zadarnic

a fost ca atunci când ştiam c-o să vii cu avionul dar eu m-am încăpăţânat să te aştept pe peronul pustiu.

 

Scrisoare despre inima mea şi golul din suflet

 

IUBITO, mă înţeapă inima de atâta tristeţe şi jalea crescută-ntre noi n-are darul de-a limpezi lumina

la colţuri de lumi demonii pândesc îngenuncherea şi dorul petrecerii nostre lumeşti

Dumnezeu ne apară greu dacă întoarcem spatele sfinţilor cu ochii plânşi în altare

e greu să descoperi şi să-ntelegi lumea când vocea preotului abia răzbate până la tine

ca-ntr-un pelerinaj spre nicăieri trecem căutându-l pe Dumnezeu deşi nu ne cunoaştem pe noi

căutăm izbăvirea prin vorbă dar păcatul ne trage în jos.

 

(Mai ştii când la marginea lumii am atins zenitul cu mâna şi infinitul cu gândul?)

 

Aşa a fost să fie, Iubito, ca o rătăcire a şoaptei în cuvânt e trecerea mea printre oameni

ca o căutare a umbrei noaptea ca o nouă dimensiune lumina zorilor

aşa se face de ziuă şi-n inima nostră pângărită de fapte uneori se face şi nor

poate şi-un vânt trece printre frunze însăilând poveşti codrului părăsit pentru pletele tale.

 

(Mai ştii ce cuminte am aşteptat o viaă întreagă să intri în curtea bisericii în inima mea?)

 

Apoi zici că s-a făcut noapte, Iubito, apoi parcă o nouă zi şi-o nouă noapte adâncăa şi grea

era aşa de întuneric între noi încât nici măcar pasii noştri spre lume şi viaţă nu-i mai vedeam

era ca şi cum am fi căutat stelele-n crucea amiezii şi zorii când e luna plină pe cer

era ca şi cum rătăcirea nostră avea sensuri numai de ea ştiută, iubito,

ca şi cum sufletele nostre-şi dădeau mâinile ca să ne treacă sângele vieţii de la unul la celălalt

aşa ţi-am donat inima şi n-ai avut ce face cu ea

în inima ta nu mai sunt locuri nici măcar în picioare, iubita mea.

 

Scrisoare despre o lacrima uscată pe gene

 

IUBITO, în noaptea în care am plâns pe umărul tău ţi-am pătat sufletul şi cearceaful cu flori

şi-n camera cu stele pe tavan s-a prăvălit dintr-o dată întunericul şi spaima

era invers proporţională fericirea cu moartea atunci şi nu ştiam cât gol se poate aascunde-ntr-o lacrimă

cât vid într-un suflet şi câtă tăcere într-o singură secundă

atunci s-au uitat pe geam nişte nori zdrenţuiţi şi nepăsători în crucea nopţii

lumina stelelor n-ajungea până la noi din cauza draperiilor groase.

 

(Mai ştii că atunci când ai râs ţi-am văzut sufletul?!)

 

Atunci a venit sfârşitul lumii şi noi n-am ştiut pentru că-n privire ni se aninase infinitul

ca o mantă de umbră era ca trecerea unei şoapte şoptite printre cuvinte

ca o mână mângâind norii sau sânii statuii din sufletul tău era atingerea mea

de parcă aş trăi pe furiş şi pe furiş te-aş iubi mă uitam în propria viaţă a gol

mirosea a pustiu, Iubito, şi pucioasa zilei amintea de puşca din colţ

iar regula teatrului îmi spune că până la sfarşitul piesei trebuie s-o folosesc deşi n-are decat un singur cartuş

mi-e teamă să nu ratez ţinta şi ţinta sunt eu şi-aş vrea să ratez la singura ruletă rusească jucata.

 

(Mai ştii ce frumoasă erai când alergai pe dealuri şi atingeai norii cu mâna?!)

 

Atunci am simţit că te pierd că nu mai eşti a celui ce s-a prăvălit la picioare tale cu sufletul în mâini

a celui ale cărui lacrimi ţi s-au prelins pe umeri că-ntr-o binecuvântare zguduită de plâns

am ştiut atunci că doar meteorică a fost trecerea ta prin singura viaţă avută

şi nu m-am putut opune, Iubito, destinului pe care l-ai decis de una singură în văzul lumii şi-al lunii.

Scrisoare despre o pasăre cu aripa frântă în zbor

 

IUBITO, pasărea vieţii mele şi-a frânt aripile şi zborul ei către înalt se sfârşeşte în visul rămas

nu va mai trece de acum înainte ca o săgeată slobozită din arcul cerului printre norii descuţi

pe bolta-nstelată din cauza ta nu va mai mângâia constelaţii şi lumini rătăcire nu va mai despica cu aripile sale

va rămâne pe pământul crăpat de durere va ciuguli seminţe de flori şi de arbori

din frunze risipite de vântul hain îşi va mai face cuib pentru zilele rămase

totul va fi inutil Iubito totul va mirosi a renunţ şi regret.

 

(Mai ştii când îţi ascundeam foarfeca să nu mai tunzi arbuştii din curte şi florile din ghiveci?)

 

Aşa a fost Iubito când ai intrat cu hangerul cuvintelor în inima mea preaplânsă de dor

aşa s-a încheiat noaptea printre umbrele reci te-am reţinut de la păcat cu sufletul în mâini

aşa a fost în dimineaţa aceea în care ai dat cu toate pietrele lumii în trupul firav

aşa a fost şi amiaza Iubito când timpul şi-a oprit în loc minutarul ca sa scurteze durerea făcută.

 

(Mai ştii când în crucea vieţii ţi-am zis că te iubesc mai mult că pe-o viaţă în sine?)

 

Aşa a fost Iubito când ai despicat cu fulgerul privirilor mătăsurile liniştii mele rămase

aşa a fost şi nu m-am putut apăra de cioburile cuvintelor ce mi-au rănit respiraţia întretăiată

gemeam Iubito eu ştiam că de durere şi tu credeai că de plăcere gemeam

supliciul creştea şi-n marginea lumii lupiii tineri ai vieţii mele cerşeau îndurare cerbilor

paşii mei îngenuncheau în pulberea drumului regretând apăsarea

mâna mea aerul despicând până la tine se ruga să se încheie odată coşmarul

voiam să fie doar vis Iubito şi să mă trezesc într-o dimineaţă cu rouă la zbor

m-am trezit in anticamera morţii Iubito colivie cu gratii la privire şi nori

din aripa frântă de tine se scurgeau picături de speranţă şi vis

pe cerul înalt urma trecerii mele spre ceţuri în ceţuri de toamnă pierea.

 

Scrisoare despre o poveste cu gene false şi ochi frumoşi

 

IUBITO, astazi am gasit în albumul cu amintiri fotografia noastra alb –negru

că şi-n trecut amintirile erau tot color şi triste decolorate doar de trecerea vremii

o tristeţe însăşi fiind cerul ce s-a milostivit de noi atunci când ne ardea soarele

şi când amurgul mărşăluia adiind către noi.

 

(Mai ţii minte ce frumos şopteau frunzele între ele când le mângâia vântul?)

 

Am atins cu degete tremurânde poza şi mi-am retinut gestul de-a atinge cu buzele hârtia

aveam senzaţia că m-ar arde că m-ar durea cumva pecetea timpului

dar tu n-ai cum să ştii cât suflet se ascunde-ntr-o emoţie

câtă lumină creşte în sufletul celui ajutat ce frumoasă e liniştea strecurată-n simţiri

câtă lumină creşte în ochiul cu privirea îngenuncheată în iarba din curtea bisericii

tu treci meteoric printre oameni şi-i priveşti din înaltul balconului pe trecătorii plini de sentimente.

 

(Uiţi că soarele apune ca să facă loc nopţii şi că noaptea se iubesc până şi oamenii pudibonzi?)

 

în staniolul ce nu lasă fotografia să cadă şi să-mi plece amintirile am găsit o geană pe care ţi-am cules-o de pe sânul stâng

erai frumoasă atunci şi-ai râs frumos când am cules de pe jos amintiri nenăscute

ai nedreptăţit emoţia şi-ai binecuvântat bogăţia desfrâul

Dumnezu era departe de tine atunci şi tu nu ştiai asta

o pusesem cu teamă acolo cu tresărire am gasit-o şi am retrăit amintiri

m-au durut cândva privirile tale strecurate printre genele false

după ce aceeaşi ochi îmi măsuraseră ca laserul trairea făcându-mi din emoţii statuie

mi-am privit palmele şi mi-am amintit conturul trupului tău şi mâna care n-a lucrat cu temere trupul

s-a apucat să frământe istoria trecerii mele prin lume

simţeam respiraţia întretăiată şoapte tremurate urma lăsată-n cearceaf

ca o pecete adâncă pentru nemurit istoria lumii şi-a vieţii.

Scrisoare despre pâinea de pe masa bunicii

 

IUBITO te-am rugat numai sa-mi faci un loc călduţ în liniştea ta albă şi-n inima ta

plină de dor speranţa mea a plecat de o viaţă spre tine dar zorii târzii nu au prins încă de veste

la marginea lumii pustii trupul meu sta de planton cu lupii tineri ai sângelui meu

mărşăluieşte neliniştea Iubito mă trag de mânecă spaimele copilăriei

închid ochii şi-n hăul crescut între vremi creşte cât întunericul lumina

de atâta privire fierbe-n mine spaima de moarte şi-n pasul meu rătăcit către tine creşte uitarea

stă la dospit azima cerului printre norii de ploaie desculţi se ascute seara Iubito

amintirea bunicii frământând pâinea e cea mai caldă trăire a mea de când în colţul ochiului a reînflorit lacrima.

 

(Mai ştii când în parcul pustiu păsări de vorbe s-au hrănit cu tăcerile noastre?)

 

Aşa a fost Iubito când azima bunicii şi-a mamei creştea sub prosopul ţesut

când aprindeam cu dragoste focul în soba cu plită

când vreascuri de viaţă şi timp se-ascundeau în cenuşa din vatră

ce gust avea Iubito pâinea aceea de ţest avea coaja mai rumenă ca emoţia-n priviri

aşa mă doboară amintirile Iubito când mănânc de unul singur în bucătăria cu vedere la viaţă

adun frimiturile în palmele umede şi pe pervazul înserării le dău păsărilor cerului

mierla şi graurii care mi-au mâncat strugurii nu au mai venit parcă de o nouă veşnicie

mi-e dor de privirile lor calde pe geam de tăcerea noastră Iubito şi de pâinea bunicii

mi-e dor de sora mea de fraţii mei şi de jocuri pe care-am uitat să le mai joc.

 

(Mai ştii că-n dimineaţa aceea ţi-am cerut să mergi pe vârfuri să nu-mi trezeşti reveria la viaţă?)

 

Aşa a fost Iubito am rupt din pâinea caldă şi-am mestecat ce-a mai rămas din viaţa avută

e greu aerul fără conturul tău despicând liniştea e grea liniştea netulburată de trecerea ta

aşa stau cuvintele înşirate-n poemul ce încă n-am scris

aşteptând binecuvântarea ta ca sufletele îngreunate în tinda bisericii joase

aşa a fost Iubito şi când bunica mi-a zis că Dumnezeu se hrăneşte cu firimituri şi că nouă ne dă toată pâinea

n-am crezut Iubito dar n-am ştiut niciodată ce face ea cu firimiturile noastre

nici eu nu ştiu ce faci tu cu clipele mele rămase Iubito acum cu trupul tău cu simţirile tale ce faci

dar ştiu că-n marginea cerului bunica mea coace pâinea lui Dumnezeu pentru sfinţi.

 

Scrisoare despre un suflet care mă strânge

 

IUBITO, de când ai plecat şi până acum mi-a intrat sufletul la apă mă strânge rău trupul

simt cum pielea devine-o funie care-mi gâtuie trăirea

şi nici măcar săpun nu mai am ca să ostoiesc durerea şi jalea

l-ai luat cu tine când ai plecat să-l scufunzi în vana în care apa da pe dinafară

aşa îţi place ţie să faci să te ascunzi în apă şi apa să te mângâie pe sâni

aşa mi-ai făcut în ciudă atunci aşa îmi faci şi acum.

 

(M-ai ştii când ţi-am zis că atunci când se face seară la noi deja în suflet încolţeşte speranţa?!)

 

Iubito, mă doare totul acum şi până şi umbra mă trădează de câte ori vrea

refuză să mai meargă cu mine prin parcul în care-am adunat ghindă şi jir de pe jos

cu jind de atunci mă duc pe aleea îmbracată cu frunze de pripas copacilor zilei

cu jind privesc banca pe care ne-am sărutat cu jind ocolesc lacul şi-mi număr paşii

simt în aerul rece respiraţia ta întretăiată ca atunci când oboseşti sau când faceam dragoste

simt amintirile toate pe rând gustul lor îmi desfată simţurile şi-n simţire încolţeşte lumina.

 

(Mai ştii ce uşor am şters lacrimile cerului de pe oglinda uitată afară?!)

 

Iubito, aş pleca acum exact acolo unde mă poarta bezmetic gândul rămas

acolo aş pleca de parcă marginea lumii ar fi numai a mea şi unde liziera dintre zi şi noapte o poţi atinge cu mâna sufletului

aş pleca să nu ştii de unde vin şi n-aş mai veni ca să nu ştii de ce am plecat niciodataă

aşa aş face dar mă trage sufletul de mână pasul refuză să mă mai asculte în mergerea lui

trupul îţi face cu mâna şi până şi umbra se întinde pe asfaltul crăpat şi se dezice de mine.

 

(Mai ştii când ţi-am arătat în crucea amiezii o lacrimă pe obrazul cerului?!)

 

aşa aş fi vrut să fac, Iubito, şi nici măcar martori n-am avut când mă luptam cu mine însumi

când eu îmi ziceam în urechea stângă să plec şi când tot eu îmi ziceam în cea dreaptă să stau.