febra și înghețul insomniei
ca o provocare cu gândul la fructe domestice în viața sălbatică
siluete curat siluite prin frigul de jertfe
ca și cum aș fi singurul cuc pe verdele din octombrie
mă așez pe-o singură aripă pe-o singură coală de hârtie
și smulg de sub axilă o singură pană
o înmoi în rugina veselă
și spăl castele pe picioare
metafizic albul din pagină
credincios se decompune și îmi murdărește literă de literă la ferestre
se descompune peste singura poezie care de la Dumnezeu se înalță în locul de pelerinaj unde schimbarea capitulând ne desparte
.
mersul pe umbre
pe tălpi cu sângele din biserici
traduce liturghia neagră din penumbre
între răul făcut și binele amânat
pentru cei ce mor în fiecare zi
.
.
între creșterea în pântec și creșterea după naștere
Eul adăpostitor de mamă îmi arată mă îndeamnă
acolo
unde Mântuitorul și dragostea se revarsă
și pașii mei sunt pașii lui Dumnezeu
acolo
unde în fiecare fărâmă din mine
se spune în liniștea de mii și mii de ani trezită
se spune gura
mirositoare a vânare de Lumină și Cuvinte
.
nu mă cunoști
cel mai tare mi-e teamă de golul de cădere din golul poemului
uneori mișcare în neformă alteori nemișcare în formă
mi-e teamă
direcția și sensul locuiesc în mine
și nu știu niciodată geamul pe care ies
înainte sau înapoi
în lumea mare unde doar caii Tatălui înhamă veșniciile

printre bucăți întoarse din viitor
cu trecutul înjumătățit de umbrele nenăscute
pe cărarea veacului unde stau pe loc
(în spațiul Tău nu există timp trecut viitor)
ronțăi din labirint anotimpul
să dau de-un lucru să dau de-o ființă
să înșurubez din răsputeri orizontul
acolo unde începe golul
 
aici mă feresc de mine
și nu imit florile
aici este o altă biserică spre mântuire
pe mătănii adâncite de simțiri în pilde și trăire
în echilibrul frumuseții sfinții de lumină caută întunecime
repetă scurgerea cu amintirea
insensibila inutilă
 
nu mă cunoști
mă feresc de mine
pe răcori capricioase în dimineți înalte
pe poduri montane în zone văratece de gheață
în axila de țurțuri golul de cădere
golul poemului subțiază-n pântece
 
singurul loc în care Dumnezeu nu pășește nu locuiește nu viețuiește
este locul unde Demonul își face casă
cei bine ancorați în realitatea lor nu cunosc Realitatea
 
pe lângă privilegii cu mintea judec cu inima condamn
și în ideea de iertare las moștenirea
pozițiile respectate se schimbă în societate
atunci când nedreptățile dreptate fac
 
moral și juridic
înainte în principiu evident
când priveam să țin minte
mă gândeam
a face orice...( din ce?)
nu înseamnă să stai pe cruce
a face până la capăt nu e capătul ( nu'i capătu' )
să te dai peste cap de trei ori
este poveste
 
mă mai gândeam
că cel mai potrivit nu este fix
potrivirea în potrivire e chiar mobil
(uneori cu inima în dinți)
 
și privind ceasul m-am întrebat
ce este o oră în plus ce este o oră în minus
și unde e puterea prezentului despre care se vorbește
când m-am oprit lângă bucățica de piatră
era incapabilă să sară
mineralul minei lovit cu piciorul nemaleabil
drept în ochii ei drept înaintea lui
era era
 
(cum e când ai tot timpul din lume?
abur sau umbră?)
 
și
 
de necrezut
pe hârtia celestă încăpățânată
un cititor și Dumnezeu răsfoiau până peste cap vers după vers
ca multe alte știute și neștiute
în versuri ce lipsesc fluturând culori de-o carte
 
ps
miroase a toamnă și la masă mustește a vin nou
miros și eu a toamnă a frunze ce-și mută culoarea din soare
căldura din substanța viselor pe buze
și cu altă lume la călcâi
în arome cu gust clar întineresc din sâmburi trupuri și trupuri
și vin (eu) cea dintâi
să mistui absența să mă învelesc cu tine
să-ți pun perle din scoica ierburior verzi la pălărie
și la toiag ca din sandale barete vii de șarpe barete fine
(așa ca în respectarea drepturilor
când dai sau iei
drumul firului de ghem)