Poezii de Laura Cătălina Dragomir

cain nu ştia ce era dar i se făcea memoria tot mai clară.

simţea adoraţia mielului de frate

şi dacă nu i-ar fi interzis să se întoarcă în cimitir ar fi săltat rândul în unu el

să-i sărute braţul.

abandonul iţelor negre ale jertfei de pământ îi ofensa mațele

nu avea obişnuinţa cunoaşterii de Bine și Rău încă prinsă.

întrebă pe mă-sa de cealaltă grădină

dar femeia îşi luase obiceiul să răspundă sâsâit din frunza care stătea degeaba

arătând dintr-o nuia cu vlagă şi-un măr la capete.

ce face o lume unde nu-s mulţi din femeia asta, gândi. când era mic, el și al mielului, aveau lapte de la coapsele astea

o lăsa fără chef de vorbă și lungă.

i se dusese păcatul la el şi era iar frumoasă. ar fi fost bine să vină Tata

să-i dea înfrângerea frunţii cu mâna liberă ca totul să fie.

la umbra mielului în două lui Cain i se făcea memoria tot mai clară

O să umble prin lume Pastor de acum. Enoc, Enoc!

Despre sămânţă şi germinaţia întru a crede

semințele inițiale nu știau să înoate

și așteptau liniștite și încrezătoare drumul spre duali- tate.

stăpânul avea alegerea lângă piciorul stâng și aparent, împărțea întunericul

de corpul care-l cauza și mai făcea și alte trebi. cel mare nu știa dacă poate să-și asume riscul,

doar câinii au credința completă dar oamenii trebuiau inventați mai înainte.

avea doar două mâini și șase zile, trebuia să fie impru- dent.

era puțin probabil că după naștere o să îi schimbe ceva și trebuia

să îi accepte așa cum urmau să fie.

stăpânul își puse mai bine piciorul stâng. oamenii mușcau și săltau fericiți.

era duminica și semințele știau c-o să meargă pe dru- mul ce le corespundea:

el alesese adecvat și în alte universuri.

așteptau liniștite și încrezătoare să fie condamnate să înoate prima oară

cenuşa asta liniştita zici că e pentru umplut pântecul?

întreb: e primul talisman la care particip și Dumnezeu la mijloc are toate răspunsurile și mie mi-a rămas

doar

să întrerup facerea norocului.

ține mâna deschisă, veneticule, mi-au dat cu magie aspră și nu fug.

o să cresc până la locul unde-am stat înainte și-o să aștept timpurile succesive cu luna.

te-au judecat de fericire? când cerul rezistă la nord, se zice c-o fac...

dumnezeu și mai cine?

semyaza, asta e prima pocăire la care venim împreu- nă? spune!

nu poți să-ți alegi zidul, deciziile morale fac să ți se îngroașe privirea.

țiganca era obosită și mi-a închis mâna. în al patrulea semn aștepta o femeie.

din ochii lui Dumnezeu izvorau păsări

îmi curgeau din gură păsări şi el, şui

mă privea ca şi cum m-ar fi auzit prima dată. să mulţumeşti că a dat Dumnezeu

să nu-ţi primească dragostea

s-a dus fără s-o lungeşti, ţi-a luat necazul. mi s-a ridicat nervul la inimă

şi i-am spart buza.

“nici de-al dracului să nu mai umbli cu carnea altora pe tine.¨

după iarna aia, mi-a părut rău!

dintre toate păsările doar el se născuse făptură.

vino, orfanule

să ne jucăm că vorbim

tată şi fiu ca-n finalurile bune

unde nu se spun niciodată părţile în care toţi plâng şi-şi acoperă spatele cu jumătate de voce.

să stăm pe pământ

şi să-ţi spun ce mi-aş fi dorit pentru tine ceilalţi deja ştiu să doarmă şi singuri.

nu e aşa cum se naște distanţa?

am nevoie de toată lumina

şi pentru trei zile, trei nopţi, o femeie. vino, orfanule, să facă şi ochii mei frunze în primăvara asta.

şi ţi-am arătat un hulub care în loc de pană avea un om

să fi randuit eu peste îngeri

cu drept de stăpânire toată ziua şi noaptea dealtfel ar fi fost fiecărui om un hulub cu aură

cum toatelor, inimilor mele, doar un TU.

apa din zbor ar fi umblat călcată la dungă între cele trei rânduri de aripi

şi eu oarbă toată

m-aş fi înconjurat numai cu tine în mine

Serafime

lucrurile mergeau obişnuit roşu

de la coajă spre lume

lucrurile mergeau obişnuit roşu

poate puţin cruciș la muşcătura de lapte

dar aşa sunt toţi merii când se caută de sâmburi... cântă spre femeile lor

(ca iepurii poleiţi de luna şi teferi să le dea rodul şi să plece la somn. unde sub carne e femeie

acolo se stinge zeama

şi se scutură acru lumina pe miez.

oare aşa sunt toate merele când se caută de sâmburi?

se prind cu gura de om spre bărbaţii lor

(ca luna vie scăpătată-n jumăte)

să le lege somnul să le ia rodul şi la somn să plece în ele.

la spartul oglinzilor

vezi, tu ai venit

şi cuvinte nu am nici cât să ne dăm mâna ca doi pri- eteni

toate, vii născute, rămânerii în una le-am spus. şi cât de anapoda e să-mi strig strig paşii

eu, ce carne le-am fost când te învăţau de stăpân te văd mai înalt

cu numele de dragoste străină de la frunte spre-n-sus din casă mi s-au ascuns treptele toate, firesc.

(ştiau că n-o să mă mai îndrăgostesc de tine în nici un alt bărbat).

eu încă sunt cum nu mă ştiai de-nainte îmbrac rochie pe ploaie

şi părul mi-a crescut

bătrân, monosilabic şi frânt. tu vezi?

numărarea umbrei dintr-o inimă goală

eu nici când îmi număram anii pe dimineţile unei singure mâini

nu obişnuiam plâns pe inima goală şi datul duhului, în convingere,

oricărei iubiri care repetată-mi ieşea la fiecare trei zile în zodiacul indian al melcilor fără casă.

acum, că mi se usucă aerul pe gură ca tecile de fasole sparte pe lung

şi n-am decât o umbră (şi aia bastardă)

(şi aia mărginită stâng de un soare ce îi vine mic)

parcă aş vrea să fi făcut cu tine toate

să ne fi tatuat în briceag şi majusculă cu plus să-ţi fi dat sertarul de guri din casa mea

să dormi lăsat şi din voie comună, până la ziuă. nevenitul tău a fost cuminte

nici nu i-am vazut din profil scrâşnitul dinţilor. avea precisă data (scrisă pe pieptul meu, în pix) când o sa mă ucidă dragostea.

dragostea care nu mă duruse pe loc.

Dumnezeu, mama şi nimeni...

mă uitam la Dumnezeu ca la soare. înainte de el o avusesem numai pe mama şi aveam poftă să fim mulţi la bătrâneţe

să ne ferim de statul înăuntrul pământului şi de vier- mii la inimă

cu femei după dragoste.

el era ceva mai în vârstă ca mine şi când vorbea rar

mă ceream singur om la oase. trânteam pe deasupra raiurile

să aibă popii unde ne număra junghiurile şi noi să avem de ce râde.