Poezii de Lidia Popa

Mamei

Ești atât de frumoasă mamă, atunci
când luna lucește la tine în plete.
Atât de gingașă te asemeni gutuilor
de la ferești cu miros dulce și mângâietor.

Mâinile tale tremurânde împreunate în rugăciune
mi-au mângâiat creștetul în nopți de fierbințeală.
Iar glasul tău dulce mi-a fost călăuză pe drumul
înspre casă și curtea cu miros fraged de trifoi.

Simt zgomotul tâmplelor ce se zbat când lipsești
și mă rog pentru zile mai multe și mai bune, mamă.
Zile senine ca atunci când, cu lingura de lemn învârteai
în dulceața de zmeură ce fierbea domolit pe plită.

Va veni timpul să ne strângem la gura sobei,
torcând firul poveștii și a memoriilor de noi,
trei țânci cărora le-ai legănat visele făcând
oameni de nădejde pentru ale lumii nevoi.

Mulțumesc mamă, si-ți sărut mâinile neobosite.

Arșița nopții

Te chem în odaie lumină de lună
Tu veșnică măiastră a nopții cunună.
Te chem să îmi susuri liniștea pe pleoape
Într-un cântec de leagăn să te simt aproape.

În noaptea adâncă din urmă îmi ești
Pe buze nectar de mărgăritare cerești.
La asfințit crăiasă a bolții argintie străină
În vorbă sete nespusă de lumină.

Poem naște din cenușă

Finalul e trist Poete
și mă doare să asist
la cultura care moare
pe-un val prea pesimist.

Dacă în loc de prostituție
Pusă în drept pe-un piedestal,
poezia - instituție
n-ar fi instinct carnal,

Omenirea ar renaște
bob de rouă în cuvânt.
N-aș mai ezita minute
să m-aplec și să mă-ncânt.

O durere în piept mă învinge
nu-mi dă voie ca să tac,
pune vreascuri, foc încinge
sub drapatul catafalc.

Poem naște di cenușă
și la cer deschide ușă.
Fii sublim ca o măiastră
din foc aripi vor să crească.

Sâmbătă de decembrie

În colivie simt cântând doar mâinile neobosite.
Captivă într-un destin deformat de vise.
Devin una cu tencuiala casei mirosind a clor.
Plămânii îmi sunt flori de mucegai.

Știu că nu voi ajunge până la o sută de ani,
prefer să trăiesc acest timp puțin cu suflet curat.
De dimineață a înmărmurit grădina de zarzavat
si-mi strigă pustiul dincolo de nămeții din suflet.

Of, iarnă, de ce hăulești iar prin suflet.

Despre Patrie
Patria ta e acolo unde vei găsi brațele deschise.
Neamul tău e acolo unde vei sta la masă.
Țara ta e acolo unde vei simți pământul sub picioare.
Casa ta e acolo unde vei avea căpătâi.

Nu ai ales cine să te aducă pe lume.
Nu vei alege unde vei sfârși zilele tale.
Patria ți-o porți în suflet și-n simțiri.
Patria e unde simți că trăiești și iubești.

Ai ales să fii veșnic călător.
Visând la o viață mai bună.
Dar ce e bun si ce e drept în astă lume?
Drag poet ce simți cum bate inima în piept.

Patria ta e un cântec de leagăn
În fiecare noapte când somnul nu te-alină
Și zorii zilei te pândesc la geam cu luna plină
Poezia ți-e întâiul căpătâi și graiul acel suspin.

Patria ți-e lumină.

La sindrofia epigonicilor timpuri

Îi voi spune vântului să tacă
și de ochii noștri triști să se ascundă.
Când la primul bal în armonie
vor da amicii miei artiști o sindrofie.

Să îmi rămâi zadarnic aproape
parfumul să mă îmbete printre șoapte.
Când luna licăre in noapte
și spaima nu se-avântă afară din palate.

Nu voi corupe lumina inutil,
cu mandolina să-mi cânte un vodevil.
Și nici paznicul credincios de la poartă
să îmi păzească cu credință musa moartă.

Nu voi folosi nici unelte de tortură
și nici acatiste voi da fără măsură
La un călugăr dintr-un schit pustiit
ce a lăsat o mamă plângând că s-a răspopit.

Voi cânta nopții să cedeze somn lin
chipului atârnat pe perete de un cui.
Când toamna îmi va rămâne ușarnică pe drum
acoperită de frunze hai-hui.

Să sângereze peste mine cuvinte aievea
ca un pansament de pus la rană.
Când algoritmul identic nu va mai durea
în saltul păcatului de odinioară.

La sindrofia epigonicilor timpuri
nu vei avea chip de poet chinuit.
Linșat de o durere măruntă din plânsuri
ce se scurge pe caldarâmul de granit..

Ca o daltă în marmură cu puteri
săpând când somnul te va fi răstignit.
Rămâne un ceaslov de gânduri
peste amurgitul pasării măiastre, din versul slăvit.

Cântecul sărmanei mame

Și-am îmbătrânit copile pe la noi de când nu vii.
Și mai trece iar o toamnă și câmpiile-s pustii.
Urlă câinii-n bătătură, pe deal lupii le răspund.
Iarna vine cu alai si mere coapte îmbrăcată-n palton alb.

Frigul ne pătrunde-n casă și ulițele sunt pustii.
Doar în sobă arde focul, mămăliga îi gata, stii.
Avem loc și pentru tine lângă masa de stejar.
Eu aștept cu jind copile lângă geam, la calendar.

Pe obrajii de ger rumeni lacrimile îmi curg iar.
Și de dor mă duc prin lume să ascult o vorbă doar.
Să aud ceva de bine, să nu trăiesc în zadar.
C-a veni ziua de mâine și m-oi duce iar și iar.

Tristă-i casa și-a ta mamă te așteaptă măi fecior.
Dar te-ai dus și ai uitat înapoi să te întorni.
Mai aștept încă oleacă 'poi mă duc în veșnicii.
Iar de vei veni acasă vei găsi ogrăzi pustii.

Când mi-am zidit menirea în slovă

Când mi-am zidit menirea în slovă
În versuri îmi pusei iubirea slovei
Prin cântec am oftat la gura sobei
Și neamul l-am slujit fără de păcat.

Dar mi-am luat bocceaua in spate
Și-n lume iarăși am plecat străin în cele state
Unde unit e doar cuvântul
Cel scris cu sângele albastru.

Atunci când bate vântul
Pe-o frunză verde de arțar
Și un crâmpei din cerul de-alabastru
Iluminează veacul în noaptea de cleștar.

Când mi-am zidit menirea în slovă
Uitând c-amarul n-are pic de rouă
Să-mi picure în suflet miere iar
Doar se preschimbă în zori de chihlimbar.

Înlăuntrul meu cerul înstelat de Van Gogh
(Femeilor)

Am remușcarea cui nu are niciodată remușcări;
zgomotul gestului grabnic greșit
și, zbătutul surd al ușii de acasă,
respirației scurte ce mă strînge de gât
și, ochii strălucitori de un cer înstelat.

Am părul lăsat pe spate și unde de miere,
precum câinii liberi fără de stăpân;
picioare goale pentru a merge pe străzi,
buze primitoare și timide de surâsuri,
piele de vanilie și mâini moi de mătase.

Am dimineți distonate de nopți nedormite,
după-amiezile de furtuni și serile de ploaie,
când incertitudinile vin după mine,
bucuria de a trăi zorile într-un apus și,
singurătatea și zgomotul bătăilor inimii.

Am luna strâmbă și stelele comete și,
musica pe discurile lui Chopin, când
trăiesc de paradoxuri albe și de cerneluri negre,
de bucurie și de durere, de absențe și de prezențe,
de momente infinite și de zile deja terminate.

Am vise ce fac spectacol la fiecare oră,
un nou surâs de strâns în buzunar,
iernile reci de zăpadă cernută,
verile calde ale mărilor meridionale
și, ochii strălucitori de un cer înstelat.

Dimineața Regilor din Roma

Mă uit la geamurile etnicului
și imaginez un boutique
de artă săracă
cu multă manovalanță prost plătită
și multe culori de fantezie chic
pentru oameni bogați cu atât de mulți bani
ceîși scot câinele afară.

Un Golden Retriever de dimensiune mare
ce salută lingându-mi mâinile
în fiecare dimineață când intru
și mișc mobila greoaie
a gospodinei designer
soția directorului ziarului
ce cu voce înaltă băcăie
în fiecare zi sfântă mirosul de amoniac
pe cârpele cu care trebuie să curăț
până-mi vine greața cirotică din motive chimice.

Nu știu dacă să plec
înainte de a muri sufocată
de mirosul grețos
și de la nemulțumirea
fostei modele menținute
ce strigă frustrarea din pori.

Fiecare linie pe prețiosul parchet
fiecare picătură de obsesie care cheamă
mă face să fug către incongruență.

Îmi recompun Cubul lui Rubik și intru.

Un sunet

E atât de multă singurătate în gânduri
că mă împiedec în ea ca de bolovani în râuri.
Uneori ne facem atâta de rău singuri
rătăcind vanități și deșertăciuni printre scânduri.
Uneori drumul nostru este greșit
o ia razna printre ogoare, pe hat.
Uneori mi-ar trebui o hartă să ies,
la un loc iluminat, la cules mister
Astăzi chiar am nevoie să respir.
Am încetat chiar să mă mai mir.
Dacă aș încerca să lipsesc, or'
lumesc să schimb al meu dor.
Doar poezia clatină un biet suflet.
Gângurește etern ca un copil, un sunet.

Adio iernii

De azi nu pot să fiu. Mă voi opri
lăngă fântâna unde-am fost odat'
să îmi adăp caii de la sanie și să-i scot la mezat,
căci nu-mi mai trebuiesc dac-ai plecat.
De azi nu mă căuta. Nu voi răspunde,
la ușă am pus lacăt ferecat,
căci am uitat pe unde ai plecat,
să te întorci nu-i chip și nu e loc niciunde.
Voi pune și zăbrele, două, trei
din cele oțelite să nu treci
când vei pofti la cele veșnice poteci.
Mă voi ascunde-n vale la vâlcea
să nu găsești cărarea către casa mea
când soarele scânteie în mantia ta.

Sonet de Mai pe Valea Trotușului

Mergeam agale pe stradă
iar dintr-o fereastră îmi cântau
ciocârliile în crâng, prin vioara
lui Yoska Gabor cu ai săi lăutari.

M-am întors nostalgică în timp
în pădurile de la Slanicul Moldovei
când mă trezeam în zori cu foșnet de arini
și cântec de privighetori.

Ozonul îmi pătrundea în plămâni
iar Trotușul îmi zumzăia în urechi
clipotind vesel peste bolovani,

o orchestră de viori din Munții Ciucului.
De Întâi Mai e zarvă multă la noi,
iar privighetoarea nu mai cântă.

Gânduri de nemurire

De voi mai scrie o slovă, de voi voi scrie
Copii ai neamului ce al meu grai grăiesc
În veșnicie când ceasul meu o fi să vie
N-aș vrea ca dup-atâta trudă să pălesc.

Mi-e tristă soarta țară, alinări nu am
Decât aceste slove ce am strâns cu drag
N-am să mă satur așteptând în prag
Colindători să-mi vină sau un poftit la hram.

Când eu voi fi poveste ce alții au citit
Veți scrie voi de mine, pe-un pergament: Cuvânt
Din rândurile mele cum alții s-au hrănit
Uitând că veșnicia nu e decât alt drum către mormânt.

Nu-mi invidia muzele care plâng

Muze dănțuitoare sunt oriunde
dar mai multe sunt în codrii României.
Ridică ochii la cer, le vei vedea,
le vei atinge cu sufletul pur.

Ai simțit mirosul brazilor
după care eu am tânjit o viață?
Ai auzit ciripitul privighetorilor de dimineață?
Ce dulce fior! Un izvor
șipotind printre pietre, cu dor
sub soare blând licărind.

Nimic mai sfânt.
Armonie pentru spirit,
mângâieri pentru suflet,
o mână de țărână să mai simt.

Țara mea, nostalgie departe

Într-o zi toate acestea vor deveni pământ,
nu voi mai fi pentru a mă bucura, încă.
Voi face gălăgie de sus dintre stele
pentru că ele vor fi surorile mele.

Într-o zi voi fi tunet și ploaie.
Într-o zi veți cere aripi de înger cerului.
Într-o zi, ce va fi îndepărtată...

Cine știe dacă voi avea ochi spre a privi
pe cei care vor falsifica chiar și suspinul.

Într-o zi voi fi zefirul din depărtate universuri.
Într-o zi toate acestea vor avea un sens.

Vei vorbi de acest contribut la progres?
De voința de a ne înălța din adâncuri întunecoase,
noi mergând prin noroi rupându-ne încălțările.

Într-o zi aceste cuvinte vor deveni lumină.

Strigătul ploii șopotind mut

Te aud în depărtări de urgii
în respirația caldă a peșterilor
și în adormirile primăverilor târzii.

Te ispășesc viață prin dor,
zălog al nesfârșitelor zile
și mă închin ca la o icoană.

Te cânt sunet de armonie
din timpuri apuse de odinioară
și mă risipesc ca un fir de păpădie .

Te-am pierdut într-un vis de vară
fir de levănțică pe un așternut,
strigătul ploii șopotind mut.

Închid ochii și mă arunc în neant

Din mine vei vedea de azi
rând scris cu cerneală albăstrie
pe cleștarul timpului, în hăul
ce mâine îți va umple singurătatea.

Va fi așa o prăpastie între noi
că-mi vei lipsi, primăvară de azi.
Să mă întorc, ai să mă strigi,
dar nu voi auzi sunetul din cimpoi.

Atât de departe voi fi, peste zări,
că voi mușca din nemurirea sufletului
ca dintr-un Jonathan de Fălticeni.

Voi plescăi di buze de-atâta saț,
ștergându-mi gura cu dosul palmei,
după un boabă mieroasă de Muscat.

Fiere amară și miere la borcan

Ti-aș ierta sufletul,
Amărăciune
Ce ai suferit într-un chin
Strângând dinții
Și pumnii
Tăind cu elan în carne vie.

Mut aș fi
În fața trăirii fără de păcat.
Dar împungi aerul cu degetul,
Amărăciune
Și îl faci greu de respirat
Cu metehnele lumii.

Mi-am chinuit prezentul
Și de steatoză
Încă nu am crăpat
Și nici de tensiune
Nervii nu au cedat
Când bani mi-a cerut
Nu i-am dat.

M-am aplecat să sărut
Mâna oricărui cerșetor
Ce a trăit slugarnic
Între ziduri de marmură
Si oglinzi lucitoare
Până când am uitat.

Am înțeles atât de târziu
Că moartea e doar o sperietoare
Și am închis-o cu șapte lacăte
Iar cheile le-am aruncat
Într-o tufă deasă
La o răscruce de drumuri.

Am uitat că m-a pizmuit
Când mătănii făceam
La un altar însemnat
Dar atunci nu m-a mai durut
Moartea si nici un blestem
Al singurătății ce am primit.

Am oftat mult
Dar am primit libertatea
De a privi în ochi
Învăluită în sclipirea minții
Si nu m-am mai temut
De neiertatea și blestemul oamenilor.

Fierea amară s-a prefăcut
În lapte și miere
Și ca un nou născut m-am infruptat
Și alți zori de zi am trăit
Chiar dacă aveam pingele rupte
Și dinții ruinați de atât strâns.

Capul nu l-am mai plecat
Până la apusul sclipirilor cu fard
Ce gândeam nespus că sunt de neajuns
Pentru că nu eram de-ajuns
Când pe pământ trăiam ca un înger
Imortal și imun printre oameni cu duh.

Ascunde-mă iubire fără timp

Ascunde-mă în sufletul tău ca o floare albastră printre iarba
smaraldată din poiană, când soarele iluminează chipul in aprilie.
Iar de vrei să mă săruți, amintește-mă cu parfumul viorelelor
îmbobocite, când privighetoarea cântă madrigalul zorilor.

Ascunde-mă între pliurile timpului, ca o lacrimă
ce dăltuiește un rid pe chip, când plouă neîntrerupt.
Ține-mă strîns iar, iubite drag, în amintirea plimbării
în pădurea de pini mirositoare a reavăn în acea zi de mai.

Nu vei fi niciodată singur dacă vei atinge corzile vioarei,
ca o mângâiere de voaluri prețioase în sipariu,
un solfegiu proaspăt de nalbă de-abia șoptit.

Ascunde-mă iubire în hăul gravat al trecutului nostru,
între flaute pe dealuri și boncăluit al junilor cerbi,
fără timp și remușcări când apusul va coborî în noi.