Poezii de Lili Lazăr

PROMISIUNI

De Toamnă și de curcubeu,
Mă-apropii încet de parcă-s ploaie;
Tu aprinde focu-n șemineu
Când gândurile-ți curg șiroaie

Pe pleope, în suflet sau pe trup.
O fi un val pierdut de Mare
Ce m-a găsit și ți-l aduc

Ofranda Verii trecătoare!

Iar frunza, care a fost odată
De-un verde crud amețitor,
S-a-nfiorat în brun-roșcată,
Femeie...chip seducător.

Nimic nu-i nou, purtăm în noi
Un Timp ce l-am numit, Dorință,
S-a năpustit, plin de nevoi ,
Cerându-și dreptul la Ființă.

Tu asmute focul ce vorbește,
Buștenii șuieră grămadă,
O Iarnă lungă se vestește
Și vom fi Oameni de Zăpadă.


CE S-AR ÎNTÂMPLA...

Ce s-ar intâmpla, Iubire, de-ai fugi și te-ai ascunde
Și-ar rămâne gol in mine, ca o zbatere de vânt...
M-ai ucide cu absența, eu, care-ți vorbeam oriunde,
Peste tot te-aș recunoaște, căutându-te plângând.

Dintr-o mie de cuvinte, l-ai ales pe cel din urmă
Ce mi s-a lipit de gene, când sfioasă mă rugam
Și m-ai vitregit de tine, mi-este lacrima o umbră,
Care s-a trezit la viață, din Cuvântul ce-l rosteam.

Ce s-a întâmplat, vezi bine, este lesne a înțelege,
Prin tăceri universale, înveșniciți în Dumnezeu,
Înfrățindu-ne cu Noaptea, stele dacă mi-ai culege,
Ai fi Cerul, eu oglinda, în care lăcrimezi mereu.

Ce s-ar întâmpla cu Cerul, dacă stele-n pribegie
Ar pleca în miez de noapte și-ar urzi apoi complot...
S-ar crea Gaura neagră ; și crezând în armonie,
Le-am urma și noi cu toții și-am crea Cerul, la loc.


STRIGĂTUL EVEI

M-ai plămădit Femeie, Tu, Doamne m-ai știut,
Am izvorât din Tine și-am plâns de-atâtea ori,
În lacrima din suflet, simțeam cât Te-a durut,
Când tulburând Edenul , m-ai alungat în flori.

Și le-am găsit pe toate, mănunchi am adunat,
Din mine lăcrimioare și-atâtea primăveri...
Născut-am eu și Timpul, pe care l-ai creat
Și-am zămislit Cuvântul de mamă, în dureri.

Pământ cu har, o Doamne, oriunde m-aș găsi!
Strigând din mine, Eva... Atunci am înțeles.
M-ai înzestrat cu Tine și-am dreptul de-a iubi
Și m-ai iertat, Părinte, că n-ai avut de-ales.


FULG DE PĂPĂDIE

M-am împovărat de gânduri, nu mi-s lacrimile-acasă,
Le-am trimis în lumea mare să se scalde într-un izvor
Și-am secat precum fântâna, părăsită și rămasă
Fără tine, și mi-e sete, dulcea-mi lacrimă de dor.

N-am să știu nici dintr-o mie de cuvinte adunate
Care ți-ar plăcea pe nume să îl ții la piept, mai strâns,
Să fi fost iubiri promise... sau iubiri abandonate,
Fulg de păpădie în mine, versul cere să fi plâns.

De ți-aș spune și ți-aș cere să-mi fii Nor, apoi răcoare
Ai rămâne pentru mine ca o aripă de Vânt,
Dezgolită, m-aș ascunde într-o Apă curgătoare,
Însetată...ce uimire! Zborul meu peste Pământ.

Mi-ai rămas ca o speranță, Vara visurilor mele,
Adu-mi Ploaia în Furtună, adu-mi Cerul înapoi,
Să dezmierd cu trupul Luna, dăruind sclipiri de Stele
Și-ți promit ca o arvună, să-ți dau lacrimi mari, de soi.


OCHII MINȚII

Ți-am trimis în zori o carte, s-o citești cu îndurare,
Lasă foile veline să te-atingă, când le vezi,
Nu-i scrisoare-n lumea asta mai supusă la iertare
Și îți plâng printre cuvinte, să auzi și să mă crezi...

Al meu suflet, ce miracol! Tot, bucată cu bucată,
Și-a luat zbor în miez de noapte și-a creat un obicei,
Uită-te și tu pe stradă și-ai sa vezi, așa deodată
Curg din mine înspre tine, curcubeu sunt ochii mei!

Iar din palmele-adunate, rug aprins se vede-n Cer,
Mozaic, vorbele tandre, un vitraliu pentru Sfinții
Ce coboară înc-o dată și trăiesc, apoi stingher
Urcă, împărtășind iubirea ce-au văzut cu ochii minții.

Lasă poarta încuiată, e-n destinul meu o cheie
Să descătușez iubirea de aici, de pe Pământ,
În urzeala nopții noastre, să-ți recit Calea Lactee,
Vers și literă de aur să mă ai, într-un cuvânt.

Și mă lepăd de păcate și de fricile deșarte,
Mai lumină, mai iubire, să mă-nțelepțesc mereu!
Din auzul ca un fagur descifrându-se din carte
Să privești curgând în vene, plânsul meu din Dumnezeu.


EU SUNT ACELA...

Mă-ntorc la tine ca-ntr-o gară,
În care tu îmi cânți și la refren
Să fugi cu mine-n altă primăvară,
Cu șinele legate după tren.

Să ne iubim prin ploaie și prin vânt
Și să zburăm cu îngeri la fereastră,
Dispensă de vor cere pe pământ,
Vor crește aripi florilor din glastră.

Cu un sărut să facem epopee,
Până și timpul să respire a uitat.
De-mi vei da un nume,să îmi spui, Femeie,
Eu sunt acela și îți sunt Bărbat!


SCRISOARE...

Mă bate gândul să-ți trimit scrisoare.
Ai fost soldat și nu te-am cunoscut...
Şi dragostea din piept, mă doare
Ca un obuz dintr-un război pierdut.

Te-am așteptat în margine de front,
Inimă planton deschisă la vedere,
Nu uita iubite! Trăiesc ultimul rond
Și gândul meu spre tine-i o avere.

Momente de răscruce-ntre hotare
Anii ce-i avem, din nou s-au întâlnit,
Vine peste noi iubirea cea mai mare
Și mă întreb iubite, de ce nu ai venit?


CREZ

Se plimbă umbre pe deasupra sorții,
Ce ar mai fi moartea, dacă n-ar fi mortii?
Când sufletele urcă, în liniște deplină,
Coboară Mântuirea, cu pleoapa Sa, divină.

Ce ar mai fi, Doamne, în noi, fără să fie
Atins de hidoșenie? Doar Tu, Mărinimie!
Ai coborât în suflet o mână de pământ,
Smulgând din Tine, dorul de a ni-l face Sfânt!

Sămânța ce-am avut-o, făcut-a rădăcini,
Și viața ce-am trăit-o, cărare între spini.
Prin Crucea Ta, în Ceruri, o poartă ai deschis
Și iadul se-nfioară, de Ziua ce-ai promis!

E moartea ce se-ascunde, durută, în hotare,
Căci s-a crezut pe sine, un hău atat de mare?
Rămâi departe, tu, morbidă frică,
Golul pustiirii te face tot mai mică.

Mi-e dor, în noi, să transformăm,
Acele blânde temeri de viață, ne rugăm!
Crezul să le-adune, pe bune, la un loc
Și vrute și nevrute, în aripi mari, de foc!


FULG DE NEA

M-aș cufunda în mine, așa mi-s de aproape
Și iarna asta lungă mă lasă să mă-nvăț,
Zăpezi îmi vin din suflet, mi le-ngheț pe pleoape,
Ninsoarea mea cernită, mai cerne-mi un dezvăț!

Un roi de fulgi miracol ce-mi bântuie pe-afară
Din Absolut coboară și-mi urcă-n Univers,
Mi-e gingașă-amintirea, etern universală
Iar dorul către tine mi-e astăzi într-un vers...

Cu un sărut din cerul ce m-a-ntâlnit cu tine
Începe dimineața, iar ziua... către-amiaz
Te chem din emisfere și plâng și mi-e rușine
În lacrimi e dezghețul ce-mi curge pe obraz.

Și e târziu, în noapte mai scapără-o lumină,
Eu prind încet de veste că steaua este a mea
Și-n mâinile-amândouă mi-e ruga mea divină,
Să mă topesc îmi vine.... sunt fulgul ei de nea.


PROFETIE

Un rug aprins în noapte călătorea prin stele
Și-mpărtașind petale pe brațe-mi sângera.
Poemul meu sihastru, mi-e inima-ntre ele,
Eu cânt ca o silfidă acompaniind o stea.

Repetitiv, refrenul mă apropie cu putere
Şi sângele-mi inundă obrajii de destin…
Îmi urcă și-mi coboară în versuri pasagere
Un stih cu rimă ascunsă ce vrea să-ţi aparţin…

Să te iubesc îmi vine, sfioasa ca o rugă,
Golindu-mă de fapte,de frici şi de vedenii,
Doar ție să-ți destăinui cum îngerii asudă
În clopotul ce bate a noapte-ntre milenii…

.De-ar fi să tac, tăcerea, ți-aș dărui-o ție…
Să o adaugi mândru pe fruntea-ţi de-nţelept,
Îngemănând iubirea ca semn de profeție,
M-aș naște încă-odată să bat la tine-n piept.


ÎMPLINIRE

Jumătate tu, jumătate eu
suspinăm adesea
dor de Dumnezeu...
Lumea asta-i junglă,
pași intimidați,
timpul stă s-ajungă
să ne spună...frați.
Plouă-n cer cuvinte
picurând de sus,
în noi jurăminte
mai avem de spus.
Un izvor aș cere
mi-este dor să beau,
setea-i Înviere
dac-o am, o dau.
Să-ți satur dorința
când mă oglindesc
de-a-mi iubi ființa,
suflet îngeresc...
Căci mă văd în tine,
știu că mă iubești
din priviri senine
tu, mă strălucești.
Jumătate tu, jumătate eu,
nu ne-ajunge jungla
inimă...de leu.