Poezii de Maria PAL

O ultimă privire


poţi să pleci
ţi se spune
pietrele de sacrificiu sunt excelent lustruite

zburdalnic
ca un copil când sună clopoţelul
sari într un picior spre altă cunoaştere

şi arunci o ultimă privire
spre icoanele albite de nepăsare


În neştire


camera te apasă te strânge
ca o platoşă de oţel purtată în arşiţă

nu te mai vizitează nici un câine fără urlet
nici o pisică verde albastră

soarele revarsă foc peste gânduri
rugăciunea năpârleşte n fereastră

într un colţ de birou
înşiri pe hârtie cu slova ştiută monografia tăcerii
şi lacrimi picură în neştire pe mâini

nici lintiţa de pe baltă nu i mai spornică
decât întunericul bulucit în cărţi
în cafeaua din ceaşcă
 

În acelaşi timp


brusc pianul îşi întrerupe Sonata lunii
soarele e năpădit de omizi

din toate părţile
ţipete concediază flaute harpe viori
cornii se îndrăgostesc de păsări

pereţii închid ochii toţi deodată

tu eşti aici
şi n acelaşi timp la o imensă distanţă

nişte valuri negre sunt aripile
ce le întinzi neputincios către cer


După ziua de mâine


broasca adoarme pe luna ce se scaldă în lac

nedezminţiţi
arborii cerşetori întind braţe oarbe spre stele

cu o plăcere deosebită
bezna te îmbracă în scamele ei
şi curăţă cu sângele tău sticla cerului

surprins afli că după ziua de mâine
se întoarce era glaciară în mâinile tale de lut
iar altcineva va strânge în locul tău
raiul de gât


Ca nimeni altul


corbii au ţesut cu migală un giulgiu nou pe cer
pentru soarele ce moare de sete deasupra oceanelor

biografia ta şi a pierdut oasele
amiaza aţinteşte un singur ochi către tine

gestul de a ţi trece mâna prin păr
a rămas fără semnificaţii

prin toată casa se înalţă un parfum de spaimă
care ştie ca nimeni altul
cum să strivească ultimul răsărit


Doar o clipă


mâinile tale sunt pline de alte mâini
înălţate spre ceruri

inima ta e plină de o altă inimă
ce ridică stăvilarul luminii o clipă

o clipă cât o eră
în care revendici timpul
să te lipeşti de el precum începutul


Cu mâini nesigure


pietrele de râu te îmbrăţişează
cu mătasea genunchilor
şi nu lasă plânsul pământului
să cuibărească în ochii tăi

tăcerea din jur e atât de intensă
încât a devenit stâlpi pentru întregul univers

umbra ta s a îndrăgostit de noapte

cu mâini nesigure
tragi peste tine un câmp de spini
ca pe o minune catifelată


Nici o cămaşă


răsăritul se adăposteşte
într o cruce fără poveşti

constaţi cu uimire
că pe funii atârnă
doar pielea ta

şi nici o cămaşă
ce îţi păstrează umbra
şi secera lunii


Vei constata


poezia nu mai este un colac de salvare
prin oceanele răzvrătite

ci sabia lui Damokles

va cădea când nici nu te aştepţi

trezit brusc pe tărâmul de nicăieri
vei constata că nu ai la tine
nici un dicţionar
şi dai foc la toate corăbiile
din visele rămase pe uscat

 
Până când


în somnul tău s a strecurat o reptilă
rece solzoasă cu ochi bulbucaţi
şi cu dinţi ferăstraie

brusc cineva te strigă pe nume
dar tu priveşti netulburat la dihanie

până când o ceaţă fluidă pătrunde n odaie
trupul tău devine greu
tot mai greu
şi se prelinge ca lava peste oraşe
peste arbori şi ape

ochii ruginesc mâinile se întunecă
buzele pierd cuvinte fără înţeles

iar anotimpurile se ascund dezordonate
în cutia pendulei
în alt univers