Poezii de Mariana Babiuc Marica

Ultima scrisoare

dezmeticindu-te dupa noaptea lunga ...
poate ca nu ai cum intelege limba aceasta ,
a iubirii mele , dar aminteste-ti sclipirile de vapai
din ochii mei lasati anume tie , pentru sarut
din ultima noastra intalnire ...
Nu , nu mai vreau
sa-mi vorbeasca de tine ecoul amintirii

cand noaptea-si trimitea valul cu umbre ,
nu mai vreau sa mi te-nchipui hoinar
ratacind imagini feminine
mereu cautand senzationalul
cat timp te bucuri ?
o ora ? o zi ? o noapte ?
Atatea lucruri imi vorbesc de tine , stii ?
desi nu mi-ai daruit decat clipe fugare
care erau doar ale mele insa ,
in care ma simteam mai fericita ,
mai mult ca fiind castigatoare la o loterie
castigasem ocazia de a oferi neconditionat ,
asa cum doar eu intelegeam
dragule , as avea atatea sa-ti mai spun ,
dar stiu ca timpul iti este pretios
ca joci pe ultima mie de metri ,
ai grija sa nu obosesti , iubire ...
caci marea e atat de mare si pietrele tac
ca intr-un cor mut , le-auzi ?
As vrea sa stiu o zi
cand voi termina scrisoarea aceasta
cand nu voi dori sa-ti mai  fi vorbit
oare , o voi expedia ?
odata ,cand  se va fi sfarsit totul ...
noi si povestea noastra  
intr-un tarziu ...

Scrisori neexpediate

Încerc să depășesc clipe cât mai multe fără ca amintirea ta să doară. .Îmi ești prezent în fiecare sperantă, fiecare zâmbet fugar, în fiece șoaptă ce încă mă mai strădui să o murmur... Cunosc, e doar amăgire, involuntar te păstrez înlăuntrul meu de unde se mai aud chemări: ,,haide ! haide !'' Ce horă am face sub ninsoarea de vișini !...Nu, nu singuri, luna vine și ea, vom avea martor fidel, nimeni nu va trăda. Care ninsoare? A câta? Din zgomotul insuportabil de-afară nu vine niciun țipăt, nicio chemare...                                Un îndemn apare dinlauntrul meu , acelasi ,,mai asteaptă!,, Răspund că nu mai am timp, nu mai vreau să am timp pentru asteptare. Mi-am schimbat ziua în noapte și vreau doar să dorm. Mult. Să-mi pot trezi sufletul în altă  fiintă, neștiutoare de tine.


Revedere

       Când gândul mă poartă la fereastra amintirii tale, mă uit de-i deschisă, vreau să intru. Îmi umplu ochii cu lacrimi atât cât să-ți ud palmele cu care-ar trebui să mă mângii. Îmi pun curajul în respirația ce mi se taie să-ți pot privi ochii când vei minți. Retrăiesc înmiit fiecare clipaă din bucuria revederii și-a strângerii în brațe...Cât mi-ai lipsit! Tu ce-mi vei spune?
Aceleași cuvinte, alte minciuni... Ce-am mai facut? Am așteptat noaptea să fiu cu tine-n vis și diminețile să-ți însoțesc gândul și pașii... Călător pe nava tristeții îmi trăiesc clipele așteptând un miracol. Dar miracolul sunt EU, de mine depinde ce va urma. În ceas de noapte, când visele bat la ușa somnului, când dorințele pot fi mai mari decât împlinirile,  mă strecor în tremurul genei tale ca o adiere de speranță pentru o bucurie puțin amară...

Clona

Simțeam cum vocea mi se pierde pe-o cărare din amintirile noastre, inima o lua razna ca de fiecare dată când eram cu tine...da, te știam, parcă ne-am fi știut de când lumea...răspundeai iluziilor mele, calm prea bine știut. Îmi ieșise din minte cuvântul clonă, același chip, manifestări identice în spații diferite.Nu știam bine cui vorbesc, dacă-ți vorbesc ție, străinule, sau celui ce-a fost...Cum știu că nu mă vrei îndrăgostită de tine, uite, promit să-mi țin inima strâns...să n-o ia razna...


ACEL ,,DE CE

lumina gândului meu, mereu rece, aș putea trăi măcar o zi fără să te chem sau fără să-mi repet aceleași dorinți, poate, aș înțelege acel ,,de ce,,, sau mai bine, n-aș mai înțelege nimic care să-mi relaxeze gândul mereu obosit de tine, iubirea mea, mereu nouă, mereu aceeași, mereu plecată dar niciodată, destul de departe.

 
Îndepărtare

tatea umană îngrămădită într-o ființă, nostalgia respirației mele agitate nu doar o dată, furând privirea ta dintre cuvinte prea puține, scrise într-un târziu. Voi pleca, departe chiar și de ecoul strigătului tău, depărtare dintre două inimi imposibil de a se înțelege, pentru a mă mai putea salva poate, dragostei mele, mie insumi...


Refrenul binecunoscut

Trebuia să înghit totul, chiar și tristețea dimineții de luni lângă cafeaua tot mai amară ce-și făcea loc printre gândurile șterse forțat.Mă străbătea și febra primăverii aducând câteva raze prea așteptate, prea lenese încă să străpungă cât mai mult întunericul îndărătnic. Ecoul trompetei se răsucea încă, refrenul binecunoscut al zilei...

meditație

Gonește pe lângă noi, deseori arătându-ne câte o cale, câte un chip, mereu spre cunoaștere, rareori îl prindem de mână, târîndu-ne după el, implorând toți zeii să ne ajute, uitând că cel mai bine ne ajutăm singuri să suportăm, să depășim acele momente când nu mai vrem să fim singuri, când ne dorim o schimbare, un altfel de bine, cu totul special. O lumină prin care nu doar să vedem, ci să strălucim clipei eterne...---MBMarica

dăruind

Toată hrana pentru care trudisem ani de-a rândul încercam s-o dăruiesc, uitând să-mi mai păstrez și mie, uitând că voi fi flămândă cândva și singură întâi, va trebui să-mi dau. Mă simțeam bine dăruind, mă înălța, eram util făr-a mi se cere, o licărire dintr-un soare, o lingură de apă unui preaînsetat, o boare pentru firicelele de iarbă plăpânde, utile la rândul lor...Chiar și lacrima o vedeam utilă, curăța...