Poezii de Mihaela Oancea

Inscripție

Era curent. Ușa s-a deschis ca o mângâiere pe furiș.

O știam timidă aidoma unui pangolin,

însă atunci a ales să-și dezvelească

un umăr de existență

și, până să vedem cine era,

am fost atinși de aceeași boală

inscripționată ulterior chiar în registrele

de stare civilă.

Borne și o cravată verde-mentă

Tenace, îți creezi jocul

cu fiecare celălalt întâlnit,

până când imaginea lor meteorică

se diluează și bornele se succedă

ca un zbor fără termen limită.

Unii te-au uitat, alții încă te cercetează

întrebându-se cine este cu adevărat hiperboreeanul ăsta

căruia îi flutură mereu o cravată verde-mentă

și care duce mai departe

soarta profetului Daniel aruncat în groapa leilor.

Li s-au tocit și plăcile ouija,

și tot nu te-au aflat!

Tu, cel cu cravata verde-mentă,

ai timp doar să-ți tragi sufletul

și să germinezi cât mai mult verde

până la următoarea bornă.

Angoasa de separare

Odată trezit viu, adulmecă târziul

strecurat prin piețe, prin cearceafuri de spital,

prin bărcile pescarilor cu pânzele umflate

și începe să învețe

cum să vâneze de unul singur

angoasa de separare

care aleargă în niște pijamale subțiri,

cu dungi hipnotizante.

La început, îl sperie mai cu seamă

cum din spatele unui decor de carton

se prăbușesc replici șoptite de bătrânii

ascunși acolo pentru actul final.

Merge neînsoțit. Știe că vânatul în turmă

i-ar speria prada cu miros de muzeu

și-apoi e o luptă atât de personală,

că nu-și dorește spectatori.

La un moment dat nu mai întinde arcul,

pentru că prada e bătrână

și deja aparține ființei lui extinse,

ființă în care moartea

e rana nerăbdătoare

să se închidă.

Dincolo de vălul Mayei

Luna s-a înfipt în bucata ei de noapte,
dar a trasat un cerc deschis
şi-a tânjit după doza ideală de analeptic,
după o altă normalitate
la fel de periculoasă.
Dimineaţa, holda de cleştar
prinsă în privirea râului,
era orgă şerpuindă de tăceri
izvorâte din clipe de fauni.
Deodată,
m-am întrebat
dacă aş putea merge
într-o ipotetică zi de duminică
pe linia verde
până la intersecţia ocrului cu albastrul,
în seara aceea
unde mi-ar fi începutul?

Elegie pe o lamă temporală

Acolo unde odăjdiile

nu sunt cunoscute,

într-o reminiscență de lume

potrivită unui ipotetic

pat procustian,

credeai, Adame,

că Eva ta

e idealitate pură,

atât de viu conturată

și totuși evanescentă

ca o nălucă

a minții înfierbântate.

Era doar o Dalila

plămădind

funest golem;

nefericitul

a reușit

să bată cuie

în cerul fracturat,

să umple de răni

trupuri de heruvimi

și, cunoscând

umbletul singurătății,

să îmbolnăvească deja

fluturele galactic.

Osatura tăcerii

Întrebările se iveau între noi

precum flora spontană,

dar celulele tăcerii le dilatai

atât de mult, încât îmbrățișau

scheletele de corali

din mările calde

și chiar o sanda părăsită în Cuaternar.

Stăpân al acestei osaturi a tăcerii,

devenai un laviu de pe care ușor-ușor

plecau toate umbrele

într-o necunoscută procesiune funerară;

păstrai un surâs gol,

înflorit orgolios.

Nu te-am mai deranjat.

Acuarelă

E adevărat că între ei

s-au înzăpezit foșnitoare secunde

întrupate din visuri potrivite;

s-au tot rotit cu încăpățânare

spre margini de oglindă,

până au uitat partiturile zborului

și nici nu mai știu

când le-a crescut inima aceea domestică

ori de ce s-au tulburat culorile raiului;

mai cercetează acum

doar urmele dizolvate

într-o acuarelă.

Nodul unei clipe

Tu știi ce vechime are

viața asta fosilizată,

capturată în straturi de rocă?

Înghesuiți

precum trilobiții și moluștele

care zac

în cochilia unei așteptări betegite,

asfințite într-un rid,

ne întrebăm

ce s-a ales de cerbul

cu gâtul cufundat în somn.

Poate ne-ar fi învățat

cum să nu adormim,

dar s-a grăbit

să facă nod unei clipe.

Cad peste umeri

priviri rămuroase

și constatăm

că moartea oftează

și împarte cu noi

aceeași bancă.