Poezii de Mircea Crişan

femeie

iubita mea

sau cum ţi-am mai spus în tot acest timp

mulţumesc pentru minune

...

nu pot dormi de grija ta

de parcă te-aş scăpa din ochi

şi tare îmi place ideea de îngrădire

dar între noi nu mai are loc nici pulsul

nici reflexul

de a ne cunoaşte îndeaproape

nu de alta dar

răbdarea ne apropie până

se împreunează simplul cu răsăritul

şi atracţia cu fatalul

şi crede-mă

mă copleşeşte când aştepţi

să termin să-ţi spun

te iubesc

...

era ziua în care credeam că merit

să îmi vorbeşti

despre

ce merită oamenii care iubesc

dar atâta timp cât nu ne evaporăm

indiferent cât ne consumăm

unul pentru celălalt

ar fi mai bine să luăm lângă noi

o rană în care să scurmăm

din când în când

pentru a nu uita

cum miroase

asemănarea dintre noi

...

ar trebui să mă relaxez

dar trecem prea repede

din îmbrăţişare-n invocare

de aceea hai să inversăm

polii acestei ploi neînrămate

să aflăm doar

cât de mult a trecut

din cât vreau să fiu al tău

...

nu o să-ţi ceară nimeni asta

dar dacă mă părăseşti cu prima ocazie

ai toate şansele să poţi să dezgropi

în tine

tot ce ţi se pare firesc să ai

din noi

cei care strigăm în munţi

să nu ne mute unul de lângă altul

...

aş fi trăit degeaba dacă nu te întâlneam

minunea mea

scurtătura mea spre Dumnezeu

de aceea în fiecare clipă am

ropote şi hohote de gânduri

care îmi fac loc spre tine

...

tare frumos ştii să

îmbătrâneşti lucrurile mărunte

şi parcă în jurul tău

toate

chiar şi clipele devin mari

de aceea du-te unde vrei

incredibilă femeie

care tragi după tine iubirea la rang de artă

dar du-te până la sfârşit în mine

să simt cu adevărat pe dinăuntru

cum se îndură

cum mă consumă

sau mă apasă

acest strigăt în gol

acest

oricum m-ai iubit cum nimeni n-a făcut-o

...

te-ai mai înseninat frumoaso

şi nu trebuie să faci ceva să meriţi

dragostea.

oricum ai de atâta timp

cei mai frumoşi ochi

din lumina cărora coboară

un fel de îngeri

cum nu au mai fost vreodată pe la noi

şi pentru că toate lucrurile acestea

ţi le spun parcă pentru prima dată

arată-mi un izvor unde

să-mi las peste noapte gândul

să se răcorească

să te redorească

...

aşa sunt eu

fac prea puţin pentru femeie

să merit să înţeleg

cât de mult poate duce pe umeri

dragostea şi nevoia de acomodare cu

minunea

…

oftează iubito

dar oftează din tot sufletul

şi din toată frumuseţea ta

oftează de dragoste cu toată puterea

oftează şi strigă iubito

cât te ţine glasul şi sângele meu

oftează pentru tot ce-mi dai

şi tot ce naşti în mine

dar oftează în aşa fel încât într-o zi

să îmi spui că tot ce ai s-a izbit de mine

şi la un moment dat

în loc de ecou ţi-ai auzit cel mai frumos oftat

nemărginit

neîmblânzit

dar nu îţi mai dai seama al cui era

şi nici ai cui eram în poezie

...

m-ai pregătit să am

atâta nevoie de tine în acest moment

încât nu mai ţin minte cum mi-ar sta

fără hotărarea de a te repeta

în tot ce mă înconjoară

...

mi se pare o datorie

să iubesc nebuneşte

să te simt

de parcă ceva îmi spune să nu o fac

în timp ce tu îmi spui

fă ce vrei cu mine

dar povesteşte-mi cum se iau în braţe

îngerii pe vremea

datoriei noastre de a ne iubi nebuneşte

...

am crescut cu sângele în mine

să am cu ce să-mi umplu rănile

până te-am întâlnit

...

îmi place etapa asta a ta

o etapă în care nu mă iubeşti etapizat

ci cu asalt

o etapă a imprevizibilului şi vizibilului

carnal sau ireal

unde dragostea pândeşte

cum poate să ardă etape

din această erată a erei noaste

în care

iubim empatizant

...

să vedem ce se întâmplă

dacă mergem până la capăt

cu această poveste de dragoste!