însingurării

Veniţi de luaţi lumină, prieteni! –
din mine.
Nu vă lăsaţi înşelaţi
de stinghereala trupului
ori zbaterea ochiului în zadarul privirii.

Vârsta răspunsurilor se petrece –
mă îmbracă ales în veșmântul

însingurării
aşa cum bănuiam;
iar senzualitatea care încă ne leagă
seamănă milă
în dor de cuvinte.

Rana-i o baltă în fapt. 
Priviţi! În ea se ascunde şi
nesfârşirea albastră 
cât de calmă, de surdă 
şi negura sângelui 
clocotind 
pământesc 
în goana-i nebună-

printre ore - rana devine purgatoriu-

cresc ori descresc?

E tot mai multă lumină…

puţin după facerea lumii

în şopron
pasărea doarme
două suflete 
alăturate
migălesc trăiri
în bezna trupurilor
proaspăt primite

se vor împreuna
sau poate
vor visa că se împreunează

oricum ar fi
Dumnezeu despachetează stele
şi le aşază meticulos
deasupra
munţilor neliniştiţi
prelungind
neastâmpărul firii

dimineaţa
pasărea cântă
învestirea
iubirii


bric-à-brac

lumea era alburie
contururi neclare
perforate
cu zimţii clipei apăsătoare

pe dinăuntru celule bolnave
de-atâta tăcere
se înmulţeau perfid
şi haotic
(în aer plutea un presentiment
îl presimţeau cu toţii
îl ignorau cu toţii)

tor-suri
vi-se
a-ripi ne-în-de-a-juns de a-gi-le
oa-me-nii se plâng în ne-şti-re
în-geri par-fu-manţi nu-şi gă-sesc lo-cul
ar-ta în-chi-de fru-mo-sul în im-per-fec-ţi-u-ne
fil-me de-ru-la-te ra-pid
şi tranc via-ţa a-pu-ne

în paralel copilul desenează arborele genealogic
mama are capul mare
cât o zi de rugăciune
iar unchiul deşi nu apare în poză
are în loc de cap
ciorchini din celulele acelea
care dintr-o dată-i împlinesc sorocul

copilul pare să fi înţeles destinul lumii
iar versificatorul
aruncă maşina de scris pe geam
şi-şi priveşte degetele
care parcă nu-i mai aparţin

(îmi spun 
c’est pas grave
c’est pas grave
lumina se stinge cu pudoare la fiecare asfinţit
chiar dacă uneori Dumnezeu iartă şi pedepseşte 
de-a valma).


Apăsare ce ne poartă în cârdăşie

Mă spovedesc în senzaţii încercând, bănuitoare, să descopăr ce există dincolo de ele.
Din şirul de neajunsuri să ajung la un înţeles care să-mi deschidă ochii a bucurie dimineaţa devreme.
De ce mă neliniştesc oamenii care mă înconjoară?
Ce trebuie, ce pot să învăţ de la ei –


Când port costumul roşu 
ştiu că am noroc ;
lumea întoarce capul după mine pe stradă -
e în sfârşit ea neliniştită din pricina mea;
privirile n-au cum să mă deoache
iar gândurile pe care le bănuiesc în spatele privirilor,
îmi satisfac nevoia de eu.

Oare orice adevăr poate fi pronunţat prin evitarea rostirii unui alt adevăr ?

Şi când te gândeşti că nici măcar nu am un costum roşu.
Şi că ultimul meu verb, negat de altfel, nu te include nici măcar potenţial şi pe tine.


Geană

Luz mi-a dăruit un trifoi cu patru foi
imediat după ce pierdusem pruncul.

Spera
ca măcar din noroc
eu și pruncul
să ne regăsim
cândva -

armonia
să dea buzna...

 

www.soarelemeu.ro

 

De câteva zile 
stau cu urechea lipită de uşă
să intuiesc dacă zgomotul paşilor urcă sau coboară,
se apropie sau se-ndepărtează.

Dreptul la replică ar trebui limitat la câteva minute după încheierea scenei;
timpul nu se dilată pentru nimeni -
evreii erau gazaţi şi în pauza de masă a gardieni-mirenilor;
ce să mai spun de costumul ăsta de blană - afurisitul
când e mai mare, când mai mic,
iar diferenţele de număr
sunt pline ochi cu tristeţe.

Piesa mea se joacă într-o limbă străină zilele astea.
Primeşte aplauze multe
însă puţine scaune din sală
vibrează până-n durerea de măduvă a trunchiului tăiat,
ori până-n aplecarea-i de lacrimă.

Viaţa-i o fotografie mişcată
iar tu, aproapele meu,
cu sistem de referinţă în adevăr şi frumos personalizat,
sau poate inventat chiar de tine,
cu zbateri, neputinţe, prunci şi dureri,
nu faci decât
să-mi arăţi cu degetul singurătatea.

 

No man’s land

 

Sufletul, plumb încins,
s-a scurs în picioare
să-mi priponească fuga.

Rămâne mobilă tristeţea 
ca un bulgăre de zăpadă udă - 
se rostogoleşte 
şi creşte la nesfârşit
indiferent de anotimp;
până la urmă va înghiţi oraşul 
ca pe un şarpe veninos -
va mistui toate angoasele, 
frustrările, 
plângerile
mocnind neputincios 
în burta-i lividă.

Aceeaşi tristeţe
va vibra timid la final
sieşi frântură de linişte
cât o respirare adâncă
până-n plămân şi înapoi -
o secundă
ce va naşte un văzduh
şi-o poveste:
e luni dimineaţa
iar Dumnezeu
revigorat şi tânăr
îşi hrăneşte calul cu jăratec
şi porneşte
să-şi făurească singur
destinul.

Pe caldarâm, până şi pietrele ar zâmbi
înfiorate sub entuziasmul copitelor.


Mirela Bălan

Debut literar în volumul colectiv ''Lira în patru puncte cardinale'', editura Rovimed Publishers, 2010, ediţie îngrijită de Cristina Ştefan; publicare in antologia de poezie ''Poetica'', editura ArtBook, 2011, ediţie îngrijită de Cristina Ştefan ; ''Aud materia plângând'', plachetă - concurs dedicat poetului George Bacovia la aniversarea a 130 de ani de la naştere, editura ArtBook, 2011; debut in volum: ''Un sărut mai adânc'', editura ArtBook, 2011; “Supradoză”, editura ePublishers, 2014, ”Tirania cercului”, editura ePublishers, 2014.