Poezii de Mirela Orban

Dialog despre anumite tăceri

           

m-am săturat să port

combinezonul ăsta morbid

mă târăşte prin casă

şuierând din rărunchi

 

cinci respiraţii până la baie

zece paşi până în bucătărie

un deşert fără oaze înapoi

du-mă cu tine pe acoperişul lumii

mi-e dor

să ascult cu ochii închişi

spovedania saxofoniştilor

înnoptată la colţ de stradă

 

cu mine vorbeşti

întreb

 

crezi că nu ştiu

aştepţi să adorm

apoi evadezi din cuşca de oase

prefăcută în hulub călător

sorbi elixirul fântânilor stelare

după o raită prin spatele lunii

ai uitat

am avut şi eu aripi

 

ar fi vrut să-mi posede spaţiul interior

dar s-a retras dezamăgită

 

e la fel

tu doar ştii

tu doar taci.

 

Podea cu urme călcate-n picioare

(despre zădărnicia uitării)

Împleteam degete pierduţi

prin labirinturi verzi,

descifrând misterele-nceputului.

Câteodată, zidită în

turnuri de cuvinte necoapte destul

aşteptăm dalta să le preschimbe-n cenuşă.

Alteori mă risipeam caldă

în epiloguri nedisimulate

şi te auzeam:

Ne peticim?

Te plimbi desculţă prin mine,

îţi simt respiraţia alergându-mi inima

şi mă faci să te vreau absurd,

fără să clipeşti măcar!

 

...

 

Se tot perindau prin mine obsedant,

aşa că, într-o zi

le-am strivit sub file de jurnal,

sute,

smulse din caietele cu spirală

unde-mi adunasem ploile,

dar ele

tot îmi ard tălpile.

 

Evadare dintr-un avanpost vulcanian

-(în atenţia iubitorilor de SF)-

 

asta sunt

apostrof după un cuvânt neterminat

sau poate neînceput

suspendat într-o lume fără parfum de camelii

în aerul rarefiat

trecători grăbiţi să prindă verdele

fac slalom printre unghiuri obtuze

şi ascuţişuri perfecte

în sunetul halucinant al claxoanelor

sunt părtaşi ai aceleiaşi specii

sprâncenele li se înclină periculos la mijloc

smogul citadin

le înconjură capetele încorsetate

în centuri de fier

precum frumuseţea gheişelor

mutilată în pantofi ancestrali

 

port balerini măsura potrivită

dacă mă ridic pe vârfuri

trec cu bărbia în lumea de dantelă

acolo suntem câţiva parii

nici nu-mi doresc mai mult

pâinea o cumpăr tot de la magazinul din colţ

 

spre apus

concertează viori

 

Ce bine că mâinile nu-i erau reci

 

le acoperise cu pământul ud

seminţele germinate străpungeau carnea maturată de ploi

simţise rădăcinile fragede hrănindu-se din atâtea adevăruri

iar deasupra înverzea o grădină

se întreba când va ajunge să pipăie frunzele proaspete

răsfirate pe crengi întortocheate ajunse la ceruri

fiindcă jos cocleau în lutul rece transpiraţii nocturne

ignorat arătătorul arată cu încăpăţânare

spre unde

 

 

 

Când nu eşti

secundele ca într-o hibernare fără sfârşit

lenevesc prin spaţiul intermediar

se mai mobilizează în slow motion ca şi cum nimic n-ar avea de pierdut

liniştea întărâtă gândurile să se ciocnească prin globul de sticlă

haotic zilele sunt ca un pulovăr dintr-o dată prea larg cu mâneci atârnate mult

peste vârful degetelor întunericul şi-a destupat clondirul cu indigo

nu pot mânca mi-e dor mi-e frig evadez

pe străduţe vechi plombate cu amintiri prin ploaie

încep să număr paşii ascuţiţi pe caldarâm sub castanii indecent de goi

 

unde vei fi poimâine?

 

 

Mâinile mamei încă vorbesc

-a fost odată ca niciodată-

           

noaptea s-a împărţit în două

un click scurt şi

frânturi în sepia uşor decolorate

traversează tavanul

mâinile cu degete de pianistă

împletesc cosiţe-n păr bălai

alungă teama dinaintea încercării

aştern binecuvântare peste zbucium

fata se întreabă cum de pot vorbi

doar mâinile mamei

pesemne are o relaţie specială cu ele

le-a simţit tremurul când au văzut-o

în rochie albă stăteau faţă în faţă

mâinile le plângeau de fericire

de pierdere poate, de drum bun

 

aici le prinde în propriile-i palme

le pipăie să nu le uite nici o cută

e ciudat că n-au îmbătrânit deloc

apoi îşi îngroapă chipul în căuşul lor inspiră adânc

parfumul pielii îi impregnează fiinţa

lasă un pumn de lacrimi în loc

de recunoştinţă, de durere, de frică uitării poate

sfârşit de film

mă ghemuiesc pe-o parte îi simt braţele

cum mă cuprind degetele lungi murmură prin păr

ametistul de pe inelar străluceşte

atât de linişte

e aici

adorm

 

N-o să-l găsească ascuns printre merii înfloriți

 

mi-am împăturit sufletul în patru

l-am învelit în blana de miel cu miros de naftalină

am deschis dulapul cu prosoape chitite la dungă

și i-am făcut loc între ultimul și tejghea

iarna lungă focul în vatră nu va arde orele zilei opace

a rezistat câtorva chircit sub sânul rece în casa dinainte

doar cu ceaiul fierbinte de vis nestrecurat  

sorbit cu înghițituri mici printre rândurile citite la lampă

de-abia spre vară s-a deschis respirând căldura lui cuptor

hulpav ca un ocnaș după o gură de aer verde

s-a umplut de miresme

mușcând din gutuia coaptă a privit peste copacii triști

cocorii băteau aerul zdrențuit lăsând locul pustiu

de frunze de cuib de dor

și-a luat aripile și s-a învelit în tăcere

tocmai când crivățul îngheța norii și partea necuvântătoare

ei, lasă,

primăvara de la capătul unei nopți polare

n-o să-l găsească ascuns prin merii înfloriți

  

Galben de iunie cu urme de incantații subacute

 

când mă satur de trepanația lumească

mă lipesc de pământul roșu, negru sau galben

căscat indecent înaintea mea

voi fi una cu tăcerile lui

verdele sălbatic mă va copleși crud

din pântecele-mi sterp vor plezni flori de nu-mă-uita

margarete poate sânziene întârziate

roi de fluturi în dans nupțial deasupra

noaptea oglindind infinitul prefăcut în puzderie de stele

împrăștiate aiurea pentru ochiul analfabet

e târziu de iunie

primesc cireșe ciugulite de păsări flămânde

sâmburii îngropați sub talpa unui hoțoman

îmi obstruează traheea

vor lăstări la anul și la mai mulți

eu râd prostește buzele mi se umplu cu zeama trandafirie

și strănut fără formalități

dinspre sat paparude nebune

se pregătesc de ploaie

 

Intermezzo

 

mi-e teamă de plecări, peronul rămâne gol

oricât de adânci îmbrățișările privirii, gândului,

brațelor celuilalt oricât de înflorite mușcatele la geamuri

sau trenul de ruginit

nimic nu rămâne lipit de tine se smulg asemeni

ventuzelor extrase prematur de-o soartă ciufută,

locul rămas pulsează dureros chiar dacă

mâine, în curând sau cândva se vor cârpi, în loc,

amintiri.

sunt ca ultimul cuvânt într-o pagină

când te rogi să existe continuarea pe verso,

suspansul debusolant din albul tăcerii

începe să încrețească precum o falie temporală munții,

munții secundelor bătute la toaca ceasurilor întregi și aride,

( nici nu știai că secundele au glas până atunci),

munții cuvintelor nerostite și ai pădurilor nerespirate în doi,

munții albaștri de pe ale căror creste

vă ningeau într-o noapte pleiadele

plecările de-o zi, de-o vară, de-o viață,

escoriații pe suflet

 

 

Paria într-un interior tabu

-sau despre călătorii-

 

Mereu era poftită în camera dinainte

ca și cum locul ei era să adulmece să răsfoiască

să citească povestea nescrisă undeva

Asculta cuminte fără să judece stând turcește

pe covorul moale și cald din iatacul altui suflet printre lucruri necunoscute

dezordonat azvârlite sau așezate într-o ordine desăvârșită

fără suspine răvășite și fără regrete târzii și totuși

în niciunul nu era fericire

Le îmbrățișa tacit pe cele mai multe le trezea furându-le deziluziille

hrană pentru lipsa acută a unor empatii nocturne

Mai devreme sau mai târziu pleca

întristată de singurătatea în care avea să plonjeze iar

Nu primea musafiri nici ea nu trecea mai departe de propriul vestibul

privea cu teamă praful gros așezat pe clanța ușii spre interior

de parcă un șarpe veninos i-ar fi putut mușca glezna subțire

și-atunci făcea stânga-mprejur

alerga

refuzând confruntarea

spre altă gaură neagră