Poezii de Ottilia Ardeleanu

"melancolia este fericirea de a fi trist"


nu mai este nimic de făcut nimic de aşezat la locul lui
orice mă atinge mă doare clipa în care mi-ai mărturisit
că totul în artă este autoportret şi că arta este drumul cel mai scurt între
doi oameni ca noi pedepsindu-se asemenea lui midas cu dragostea
pentru a transforma totul în poezie

am respectat regulile priorităţii am stat în spatele tău
ca un personaj secundar cum nici pictorul nu se zăreşte dintre
protagoniştii pânzelor fresce ale sinelui pus pe seama altor chipuri

dacă am depăşi reprezentarea noastră şi am pune totul
pe seama inspiraţiei pure îngerii din noi ar fi ca iernile lui bruegel

dar mi se pare că nu datorăm nimic nimănui şi că
singurul lucru de care depindem este iubirea



când ziua nu poate ieşi din noapte


ca nişte păsări venite să-mi facă rău
gânduri negre se năpustesc din toate părţile
înfometate şi aşa de multe ciocuri deschise aripi
sufocă singurătatea mea
devorată de la piele începând
îmi simt măruntaiele plutind ca nişte fumuri

lumea dispare după acest nor
de forma trupului fără formă
ciugulit cu iubire cu tot

sunt purtată ca pe un roi
deasupra florilor de muselină
miroase a miere vântul de tei
taie în două neliniştea mea
fraternă
se avântă cu anvergura
dorului mă abandonează
celui pregătit să ţină piept
gândurilor astea dese
forfotitoare
cu gheare să lase urme în
sufletul tău
nu se poate lipsi de mine


oferte. de sezon


sunaţi chiar acum la numărul de telefon
afişat pe ecran zâmbetul meu acru ar putea fi
oferta cea mai plauzibilă vremurilor astea
secetoase cuvintele îşi caută confraţi
de vindecat minciuna din lume cei mari
dau în spectacol leneveala pe fond
muzical august ne trimite la mare
în trupuri de tot soiul să ne vedem în direct
ce fel de oameni suntem
unii se dau cu nămol
alţii ajung să se spele în apa sărată
de tot
şi viaţa se duce ca un val spre larg
dincolo de geamandură te fluieră vântul

vuvuzele anunţă evenimente
oraşul fluidizează aerul încins de pe pod se aruncă
într-o perfectă mimare a suicidului în fond
oricât de grea viaţa nimeni nu vrea să o scurteze
cu o aripă de avion depăşit

dar nu mă interesează nimic din
ofertele voastre pot vindeca un om care
trăieşte şi în zile de post
numai cu versuri

numai cu versuri


efect


mi-ar fi plăcut să mă iubeşti
într-atât să nu-mi fie teamă
că altcineva ar putea să mă iubească
mai mult
ai lăsat îmbrăţişarea în vânt
ca pe o barcă luată de curent până dispare
într-o gură mare de apă soarelui aprins
la faţă singurătatea mea nu-şi găseşte locul
cum niciun sfânt în piele de păcătos
zilele sunt ploi de vară prea repezi
nu curăţă şi nu răcoresc
atât
mi-ar fi plăcut încălzirea ta
globală pe trupul moale să simt
degetele lăsând gropi
fericirea din tine


stele numai cerul are

m-am pornit cu steaua
am luat-o din timp
sunt mulţi care aşteaptă o urare mi-am
zis şi făcut
primul mi-a răspuns de sus
din balcon
ce vrei mă e iulie
adevărat dar eu nu vreau să întârzii
că nu ştiu câte zile de
apoi
Dumnezeu se naşte în fiecare
zi pentru mine
mai departe
nu mă aştepta nimeni dar eu am bătut
am bătut până când
toate clopotele din oraş
s-au pornit
ca şi când cineva a plecat în steaua lui

am văzut că şi alţii
după mine cu steaua treceau pe la aceleaşi porţi
închise ca intrarea în rai
una câte una stelele au dispărut

doamne ce mă fac eu cu atâta întuneric


ceva  

aş vrea
să fac ceva util

mi-e dor
de strângerea de mână
când ies prin oraş cu gândul
la prieteni vecini edili
şi cei săraci
aşteaptă o strângere de mână

azi o ieşire este o ieşire
şi atât

aerul interior îmi dă prioritate
singurul cu atitudine umană

privesc trecătorii
pe sens unic
din vârful unui arcuş de vioară


printre oameni

simt cum mă fugăreşte viaţa
un hingher care mă caută mă găseşte şi
mă prinde în plasa aceea care pentru unii ar putea părea un năvod
eu peştele din el
un peşte numai bun de mâncat
oasele subţiri aruncate la feline nici măcar ele să nu mai poată aminti
că sunt o creatură pe care Dumnezeu cu bună ştiinţă a lăsat-o
din mâinile Lui mă avânt printre maşinile timpului nu mă poate urmări
îi e teamă de consecinţe
o mint cu fuga mea atletică şi îndrăzneaţă
dezorientată viaţa mă abandonează o vreme stau liniştită într-o cuşcă din cărţi
pe care alţii le-au aruncat dezinteresat dar eu acolo am găsit atâta căldură
chiar nu pricep de ce în cărţi oamenii par mai sensibili mai îngăduitori mai umili
de parcă ar fi aflat întâmplător cum se duce o viaţă de animal
prietenii mei de mult daţi uitării hărţuiţi de aceeaşi viaţă au ajuns în lagăre
pe aici li se zice aziluri


camelii de lorca

tăcând ne pierdem timpul
sorbit pe-ndelete
întunericul ca o cafea tare
te ţine treaz în faţa nefericirii
moartea face schimb de viaţă
la distanţă

mi se pare nepotrivit să ne tatuăm
semne pline cu noapte

iubirea este sâmburele
fructului dorit îi suntem carnea
tăcerea ne mănâncă tacticos
la masa ei

ne-ar face bine să recapitulăm
îmbrăţişările fierbinţi în zăpezile de altădată
peţitoare tăcerea avea gânduri bune cu noi
ne lăsa să ne cunoaştem
cum cunoaşte bărbatul pe femeia lui

şi-acum se bagă între noi
cu pălăria de paie opreşte soarele
fictiv
strecor nisip printre degete şi meditez
cum trece viaţa



stabilopozi


câteodată iubirea se izbeşte de mine
încerc să-i fac faţă cu mângâierile acelea în care
pielea se subţiază până la o întindere de ape
şi se îneacă umbrele se plimbă
multe bărci şi iahturi şi vase cum titanicul
pesemne de aceea uneori mă tem că se scufundă
că ne scufundă fără să apucăm să facem acele croaziere
să aruncăm anii pe valuri ca pe nişte
sticle înfundate cu file de jurnal
unde ne-am notat tot ce ne-a durut în viaţa asta
tot ce n-am avut şi câte ne-am dorit
pilule de fericire înghiţite ca să ni se pară că am dus-o ca
un zid chinezesc în sus şi în jos am trecut
de mână am scris ca fraierii pe fiecare centimetru văzut
de pe lună să se ştie iubirea rezistă în pereţi
în umezeala aceea continuă o simţi
cu florile sale verzi-albastre
singurul val care nu doar trece
dar te şi ia

marea ceartă pescăruşii
de parcă ne-ar purta
vină



în adânc


fiecare om o peşteră
un monstru zgârie pereţii
să nu-i fie urât
desenează ce crede el că
înseamnă singurătatea
sub alte chipuri cioplite
din propriul chip
brut adună beţe şi le ordonează
după dimensiuni
aşa a învăţat să-şi asocieze vârsta a împărţit-o
în ani luni şi zile
bătăile inimii le-a numit secunde
şi a inventat pustnicia rol de invidiat
plictisit de întuneric s-a făcut foc şi
pară lumina dinlăuntru a atras alţi
sălbatici cum le era frică
au stat deoparte în peşterile lor
de linişte
se aude doar zgârierea în piatră semn că
în fiecare monstru există cineva
care face lucrurile să meargă dincolo de
singurătatea asta şâşâie o stalactită
face lucrări de întreţinere



nu vreau să iubesc pe stil vechi


între ziua de ieri şi cea de azi
nicio diferenţă noaptea cu implant de lună
mă bagă în gura ei câţiva pescăruşi în halatele lor albe curăţă
hornurile de fumurile unei ierni
fără tine frigul se înfăşoară pe trup
ca o mumie
tăcerea e mai veche decât imaginaţia mea
coboară ancora
sub marea unui gând rechinii mă simt
sângele îmi fierbe simpla ta atingere

formula apei mă face uşoară în comparaţie cu
vidul de iubire
unde nu trebuie să reţii decât ultima cifră
ce poţi face din noi decât două unităţi compatibile
se neutralizează una pe cealaltă

nisipul sub picioare face câteva exerciţii de
îngropare la nivel cu scoicile care plimbă briza
ca pe un podeţ din vise desenate cu
soarele este din paie culese pe când
împreună testam primele roade

fir-ar să fie
nu putem hibridiza dragostea
să fie aurie şi săţioasă
ştii tu




faţă în faţă


ştii cum e să nu ai chef de nimic
să stai cu mâinile la ceafă
să te adânceşti în ele greu
ca într-o groapă din care să nu poţi ieşi
în timp ce contempli
o pată de petrol
după ce s-a răsturnat totul

tăcere
vulturul ăsta se roteşte deasupra oceanului
forţele tale pe cale de dispariţie acolo sunt distruse

nu-mi face bine să fiu prinsă lăuntric
precum igor
prietenul meu care lucrează non-stop
şi nu-l înţeleg
pentru ce atâta chin să dai mătase vieţii
să se rupă atât de uşor în două

printre broderiile lui văd cerul într-o plasă
pe spinarea unui gând care mă aleargă

tu nu eşti nicăieri
dincolo de locul ştiut
soarele
arde ultima mea dorinţă




memorii


îmi scriu bileţele şi le lipesc peste tot
să nu mi se şteargă memoria de cele trebuincioase vieţii
încă mai vrea ceva deşi nu ştie cum se fac banii şi
cât de uşor se scurg printre degetele astea lovindu-se de taste
într-o continuă autoflagelare
pereţii mei interiori se expun
în tablouri din care nu mai poţi ieşi decât prin
colaps

scriu pe hârtii mărunte ce mai am de făcut în curând
nu va mai fi loc pentru încă una
nu ştiu nici măcar priorităţile privesc foile galbene sau aşa mi se pare
pictate cu aceeaşi culoare tremurată din care nu ştiu să mai existe înţelesuri
să fie şi dorinţe pe acolo sau numai trebuinţe
unele sunt un fel de semne o poartă un paznic şi parcă
dumnezeu care scrie încă o biblie
pentru cine întreb

când cineva mai vine pe la mine hârtiile devin fluturii despre care
nu mai ştiu nimic fanteziile se lipesc de mine ca aceste notiţe
fără valoare

se strâng pe mine ca nişte petice cu care să maschez acele lucruri
uzate ca frunzele plutesc pluteeeesc

faceţi ce vreţi cu mine din moment ce nu mai sunt
decât o hârtie cu lipici unde nu mai încape decât
un cuvânt




cu tine mi-e altfel


mi-e dor de duşmanii mei mai mult decât de mine
de cuvintele lor ca nişte îngrăşăminte chimice
din care ar răsări aceste plante fără de care viaţa
ar fi doar un trecător prin măruntaiele noastre
prin oasele distribuite aiurea la doi câte doi

pe de altă parte mă tem să nu moară înainte să le spun
cât îi iubesc mi-o mai fi purtat cineva de grijă vreodată

doamne nu mă duşmăni şi tu nu vreau să-mi fie dor de tine
doar atunci când nu voi mai fi în stare să mă duc
pe aici primăvara vine greu e ca o iubire care are ceasul
biologic dereglat vrea să fie tot dimineaţă
când trupurile ni sunt calde şi lipite într-un fel pe care
nu l-aş putea spovedi nimănui



nelinişte


alt mall
cu tablele lui încinse vara
geamurile prin care poţi vedea o lună de şapte ori mai mare
mirosurile amestecate de ierburi de baie de gătit de ornament
muzica peştilor în acvarii ploi de tocuri înalte rotunde epa
sărituri de popcorn în pungi ca la şase din patru’ş’nouă
oameni pestriţi pe care nu i-aş ţine minte niciodată
în fiecare aş vedea un consumator şi atât
zarvă şi atât
timp pierdut şi atât
eşarfe eşarfe eşarfe mişcări în toate direcţiile pe scări în lift şi scaune de masaj
pe cai pe brontozauri pe mături de vrăjitoare
afişe postere globuri prin care vezi deformat ochii necunoscutului la fel de curios
haine pături lenjerii de parcă aţi fi goi descoperiţi vizibili
da’ de unde
fiecare îşi poartă o taină ca pe un rucsac aruncat şmechereşte pe umăr
câte gânduri poţi duce cu tine şi câte laşi acasă ca la întoarcere să te aştepte cineva în loc de nimic
derulezi pereţii nişte ecrane urmăreşti involuntar poveşti de dragoste ale altcuiva
aerul încins izgonit cu greu de aparate zornăind nişte insecte purtătoare de microb îşi caută un nou pacient
plimbarea ca într-un sat măturat bine duminica unde se poate întâlni munte cu om
extazul în faţa unor lucruri care îţi fac cu ochiul le atingi pentru prima oară şi poate că ţi le-ai permite dacă
tehnologia asta
îţi trebuie un timp de acomodare să ştii să apeşi să tragi să derulezi cu degete vioaie chiar şi androizii au nevoie de suflet
jocuri bani băuturi bani necesităţi bani

tu nu mă pierzi de mână mă ţii ca pe un copil chilug de parcă
te temi că nu mai pot fi găsită în construcţie
inima mea cu încă un etaj



ridică-te şi umblă


viaţă
mă uimeşti
tu niciodată nu mi-ai spus că eşti bolnavă
la unu şaptezeci şi opt
cu golul ăla între sâni şi claviculele lin articulate
cu hainele ajustate încât îţi cuprindeam mijlocul cu două mâini
cu priceperea ta de doctor docent la facultăţile mintale
viaţă de câte ori
m-ai picat la examene deşi
unii erau pitici pe lângă mine
la suflet mi-ai intrat de când mama m-a făcut
mi s-a zis că eşti antidotul morţii şi te-am înghiţit cu apă
înainte de masă mă rugam pentru tine
cutreieram împreună oamenii
medical îmi erau prieteni
aveam ceva chimio în comun
nichita
cioran
grigorescu
enescu
şi
dumnezeu care împărţea dragoste din trupul lui
erai cu mine şi traduceam împreună
atât de bine ne completam încât
ştiam cu ce se mănâncă un zâmbet
şi de ce este de ajuns o atingere ca să luminezi
erai tu şi nu aveam timp să disper
erai tu şi mă simţeam în stare
erai tu şi cineva neştiut mă iubea

viaţă de ce zaci de ce stai învelită până peste creştet de ce tremuri
viaţă ridică-te