Poezii de Petrache Mariana

Ai auzit plângând…

Ai auzit plângând vreodată vântul
când toamna blândă i-a furat veșmântul?
în zborul lui rebel și-a frânt avântul,
s-a răzbunat și i-a furat cuvântul.

Ai auzit plângând vreodată marea
când hohotea strigându-și supărarea?
se ridica-n talazuri clocotite,

spărgându-se de maluri mărginite.

Ai auzit plângând vreodată cerul
când norii plumburii vărsau amarul?
venea din neant și biciuia pământul,
săpând din zori, poemului mormântul.

Ai auzit plângând sufletul vreodată?
plângea spălând rana însângerată,
plângea iubirea-n doruri sfâșiată,
plângea cu lacrima mumificată.

Ai auzit plângând de dor vioara
când revărsa din lemnul mut povara?
gemea un cântec - sâmbure de vis,
bușteanul magic adus din Paradis!


Amurg pustiu

Rămâi, străine, în viața mea un gând trecător
când praful se va pune peste gânduri,
când vom uita de-al nostru mistic dor,
când vom așterne-n carte rânduri, rânduri...

Nu vom uita poveștile frumoase și nescrise
ce ne-au durut până la lacrimi când le-am trăit,
când am deschis capcana porților albastre;
doar cheia inimii scăldată în azur  s-a potrivit.

Ne vom aminti în vreme cu drag legenda
unei Muze pribege, prea aspru pedepsită,
fiindcă a înecat în valuri de cerneală versul,
sfidând morala din cuvinte, fiind de dragoste orbită.

Vor curge slove însângerate, cu durere măsurate
pe albul foilor udate în lacrimi și suspine,
cu pana înmuiată în șuvoi de gânduri ispititoare,
în sufletul pătimaș - plăpândă mladă sfidând doctrine...


GÂND TOMNATIC

Am apărut în vița ta grăbită
mi-ai fost liman, eu îți eram ispită
ne îmbăta parfumul de tulipă
cerul ne-acoperea cu a lui aripă.

De-a fost târziu sau poate prea devreme
am aprins flacăra iubiri în poeme
ți-ai înmuiat penelu-n stropi de miere
și-ai zugrăvit pe chipul meu plăcere.

Mi-ai înrămat chipul pe bolți de toamnă
în plete aveam stele.. lună pe geană
obrajii sângerii aveau rugină
pe frunte aveam cunună de sulfină .

Raze de soare strângeai să-măncălzești,
mă dezmierdai cu săruturi franțuzești
nimeni nu știe cât de mult mă dorești
golul din suflet, acum îl locuiești...


Brâul zorilor

Am să țes un brâu de dor,
să-l învârt într-un fuior
și o să-l torc în fir de nor
ca să simt al tău fior.

Am să țes un brâu de vise,
să țin torțele aprinse,
sufletul plin de dorință
să-l feresc de suferință.

Am să țes un brâu de ape,
să fac puntea mai aproape,
peste valuri înspumate
să trec zări întunecate.

Am să țes un brâu de foc,
că ard în porți și mă sufoc,
s-aprind focuri de vestală
peste raze de peteală.

Am să țes un brâu de flori,
peste răsărit de sori,
peste stropi mărunți de dor,
peste murmur lin de cor.

Am să țes un brâu din rime,
să scriu cântece sublime,
să fiu roua din câmpie
peste un puf de păpădie.

Am să țes iubirea-n brâu,
vreau să pun durerii frâu,
să zdrobesc masca de ceară,
chipul tău să nu mă doară...


Cu tine

Cu tine am învățat cum să trăiesc,
cum să respir și cum să merg;
am învățat tăcerea s-o prețuiesc,
să știu să râd și lacrima să-mi șterg.

Cu tine timpul curge mai încet
și gândul meu cu tine îl împart,
iubirea noastră nu mai este un secret,
nu mai avem nici un regret.

Cu tine știu să îndur și suferința,
m-ai învățat ce înseamnă dorința,
cum să mă rog să îmi păstrez credința
și să suport chiar umilința.

Cu tine visele le-am împlinit
și fericirea mi-a zâmbit,
am fost un diamant neșlefuit,
cu dalta iubirii m-ai cioplit.

Cu tine sufletul l-am împărțit,
cu tine am fost în Paradis,
a fost așa cum ne-am dorit,
cu tine am trăit un vis...