IARNĂ

 

Din ceața deasă țesutu-s-au cearșafuri

De sur și vânăt miros de ninsoare,

Se-anină-n sloi sticloși sclipiri de soare

Întemnițate-n gheața agățată-n ramuri.

 

Jelește dealul gol în iarba brună

Pustiu de flori, de păsări și mioare,

Doar vântul îl colindă din creștet până-n poale,

Iar nopțile îl umplu tot cu brumă.

 

Năframe albe din nori negri sunt vestite,

Hlamida își așterne a Nordului Crăiasă,

Albite creste de titani stau împietrite1

Supuși de cea mai rece-mpărăteasă.

Ascunsă-adânc sub frunze ofilite

Din muguri de esență viață stă să iasă.

 

VISÂND (rezoluție de noul an)

 

În neant

de-albastru siniliu

de cer

cu adâncimi de peruzea

din totul meu

în totul am să fiu

și-n totul meu

va fi și-o parte-a ta;

cu gânduri tainice

și-aduceri aminte,

atingeri suave

de-aripi de heruvimi,

enigme frânte

din șarmul de cuvinte,

spirale

îmbibate în miros de pini;

pe veci topită

adâncă neclintire,

ori un perpetuum

mobile-angrenat,

furtuni haine pier din amintire;

rămâne duhul dragostei intact.

 

CĂLĂTORIE (PHOENIX)

 

Trei fire albe, hărțuitori la tâmple,

Ca trei insulte la dorul de viață,

La inima, ce nu mai vrea s-asculte,

Tremurătoare la gândul că îngheață...

 

Trecutu-i departe...

De-au fost vieți trăite

și ele-s departe,

pierdute în ceața de-aduceri de-aminte...

Și clipe trec iute...

Alunecând peste mine

Fug orele multe,

Năvalnic aleargă spre malul de mâine...

Șuvițele albe,

denunțătoare la tâmple,

ca trei tăcute salve

vor să anunțe inevitabilul ce-o să se-ntâmple!

 

E bine alergarea

să aibă un sfârșit,

când sufletu-și-nalță cântarea

crescând spre-un Ceresc infinit.

 

PRIN OCHIUL CANDELEI

 

Retras pe jumătatea mea de sferă

Clipește ochiul unei picături de ceară;

În spatele ferestrei lumina efemeră

Topește luna ca-n nopțile de vară.

 

Culoarea-ncremenește pe retină,

Se contopește cu vuietul de vânt

Și se răsfrânge-n șoapte ce suspină

Când păsările o repetă-n cânt.

 

Se-ascunde-n ploaia încărcată de viață

Durerea dulce picurând din nori,

Străfulgerarea stelelor de gheață

Incită mintea: dumnezeiești comori.

 

Iar gândul meu plecat așa departe

Valsează cu destinu-n anotimp;

Nemărginirea se sufocă-n noapte,

Lacomă-nghite neinfinitul timp..

 

INIMA ȘI DRAGOSTEA

             (fabulă)

 

Se resemnase în cernirea ei,

o inimă îndoliată, tristă,

când, într-o zi, ecoul dragostei

l-a auzit văzând o mână-ntinsă

ce-și căuta sălaș într-o cămară

oricât de mică, să nu mai stea afară—

fusese pelerin de multe veri

având ca adăpost petic de cer.

Dar cum să poată ea așa deodată

s-accepte un străin să-i intre-n casă?

Inima încă se simțea marcată,

decisă-n sinea ei să-și dea pedeapsă:

o să stea singură până la moarte;

din hotărârea ei nimeni n-o scoate!

Ce dacă dragostea nu are casă?

Ce-a trebuit acum în drum să-i iasă?

Să meargă-n treaba ei în altă parte,

ea de cernirea ei nu se desparte!

...Știa că-i casa goală, pustiită,

și își dorea un locatar stabil;

 

îi cam răspunse dragostei în pripă,

de teamă... s-a purtat ca un copil.

 

Respinsă, dragostea se-ntoarse-n drum;

lung, înc-o dată se uită înapoi:

”Tu, inimă nebună, vrei să curm

iubirea ce putem s-o-avem în doi?”

Se lasă inima înduplecată:

un chiriaș ar fi de-acord să aibă

atâta timp cât ea va fi plecată

chiria n-o să coste mare treabă.

”Citim contorul, vedem ce folosești,

iar când revin numai atât plătești.”

Și-a vrut să plece-n lumea largă...

Dragostea-i trimitea mesaje-ntr-una:

”Dacă mai stai, măcar trimite-o targă,

mă spânzur între stele până-i luna...”

 

O inimă nu poate sta cernită

când trubadurul cântă-n coarda ei,

nu stă-agățată-n cruce răstignită,

căci o coboară versul dragostei.

Și în cămara până-atuncea goală

dragostea-și așterne pat de flori

să stea cu tine –pentru a cât-a oară—

să tot iubești până-ai să mori.

 

MIRARE...

 

Crâmpeie de gând—

fluturări de visare,

simțiri ce furnică—

de unde vin oare?

Din care genune?

Din ce galaxie?...

 

Plutesc neoprite,

s-aștern pe hârtie

de parcă ar vrea

rădăcină să prindă

din aripa vorbei,

un foc să s-aprindă

și-apoi răscolirea

cu fumul să zboare,

cu fărâme de gând,

fluturări de visare...

 

De unde-au venit

și unde merg oare?...

 

ANOTIMPURILE VIEȚII

 

Ce știe chiciura de-aducerile-aminte

Din ramu-n care-atârnă acele-i de gheață,

Închipuite flori ce timpul doar răsfață

Când mugurii visează la soarele fierbinte!

 

Prin anotimpuri răsfoind febril,

Știe de vremea când prunc era-n april?

Ori de un iunie când adolescentin

Cerea septembrie să-i intre în destin?

Iar când un august l-a maturizat

Să tot adune fructe s-a luptat,

De l-a oprit noiembrie din fugă

Și rod și frunză toate i se-alungă

Și-n chiciură de-acum i-acoperit?

 

Ah, omule, ce mult te-ai ostenit!

 

Și-un ultim anotimp îți mai dorești

De joc și basme și amitire de povești...

 

Ce știe chiciura de-aducerile-aminte,

Din omu-n care-acum de gheață

Închipuite flori în anotimp s-agață

Când amintiri șoptesc, oftând fierbinte...

 

PRIN NEGURI DE COȘMAR

 

Zbătute aripi se așează stoluri

Pe cercevea de vulnerabil gând,

Se cern plutind încețoșații fluturi,

Imaginile se alungă-n vânt...

 

Când soarele orbește-n ochiul zării

Străfulgerând visul nemărginirii,

Pândesc furtuni în negura tăcerii,

Se spânzură lumina împlinirii.

 

Ascunse umbre purced din văgăuni

Învăluite-n fumul din văpaie

Să sfârâie coșmarul în tăciuni

În timp ce-nalță rugăciuni de ploaie.

 

SONATĂ NOCTURNĂ

 

Candelă în poala nopții,

Încâlcită-n Carul Mare,

Buimăcită-și cată luna-a

Sudului Cruce cărare.

 

Se retrag după perdele

Nori în fugă—umbre nude—

Peste negurile grele

Lacu-n ode prind să-l ude;

Aruncă șoapte în lume

Cu o boare suavă din zefir.

 

Despuiată, lasă urme

Ploaia-n bălți; dansează-n delir.

 

NEVOIA DE CUVINTE

 

Vezi, tu, bucuria din sufletul meu?

Vezi, tu, dorurile mele?

Vezi, tu, durerile mele?

Citești, tu, oare, gândurile mele

și toată dragostea pe care o am pentru tine?

Le vezi? Citești?

Dacă da, la ce mai am nevoie de cuvinte?

Dacă nu...

Oh, atunci voi avea nevoie

de multe, multe pagini,

de multe,

multe căi pentru cuvinte

să-ți spună,

să știi,

să poți să ne cunoști

pe mine și sufletul meu...

 

Hai să începem

prin a cumpăra

un sac de sare

pe care îl vom mânca împreună

în timp ce vom depăna

firul lung al vieții,

un ghem al meu

și un ghem al tău;

și le vom împleti împreună,

strâns, strâns de tot,

până ce se vor contopi...

și atunci nu vom mai avea nevoie de cuvinte.

 

SPERÂND

 

...să taci frumos

trăgând nădejde

la rămășițele unei iubiri...

 

O mână de cenușă

în cuibul gândului,

confuză

pasăre phoenix

jertfindu-și cealaltă jumătate

soarelui,

salvând o inimă

răstignită pe un cer

albastru-gri-opac...

Suspină lung

în contur de stele

o rătăcire

spre calea fericirii...

Speranța se oglindește

în lacrima târzie,

adunându-se grăbită

din risipirea colbului.

 

Ascultă cum urlă liniștea

la rămășițele unei iubiri,

trăgând nădejde

să taci frumos!...

 

LABIRINT

 

Hățiș de simțiri

își cată cărarea;

undeva-n labirintul lăuntric

lumini la icoane

imploră-ndurarea,

mai licăr-un pic

speranțe de vis—

din teama de zei

căzute-n abis.

 

Din cute de frunte

ies doruri—

corăbii

cu pânzele-n vânt,

idei se alungă

în stoluri,

mărgele

se-nșiră-n cuvânt.

 

Scântei scăpărânde

din focul încins,

năluciri de extaz și durere,

uimite să-și vadă

zborul neînvins,

cu câștig de mai mare putere.

 
 

EFEMERIDE

 

Când zorii zilei se trezesc

În nou prag al dimineții,

În bob de rouă limpezesc

Colbul de pe fața nopții.

 

Osteniții ochi de stele

Mai greu clipesc și-apoi adorm,

Pregătesc o altă veghe,

O altă noapte de nesomn…

 

Soare-nvăluie pământul—

Pe sfoara cerului-nalt zmeu—

Se înfiripă legământul

Culorilor din curcubeu.

 

Gândul, buimac de-ntreaga fire,

Sapă-n cuvinte cu durere

Să prindă-n visul de iubire

Încremenirea clipei efemere.