După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
Poezii de Pusa Lia Popan
- Detalii
- Scris de: Pusa Lia Popan
- Categorie: Poezie
- Accesări: 6
IARNĂ
Din ceața deasă țesutu-s-au cearșafuri
De sur și vânăt miros de ninsoare,
Se-anină-n sloi sticloși sclipiri de soare
Întemnițate-n gheața agățată-n ramuri.
Jelește dealul gol în iarba brună
Pustiu de flori, de păsări și mioare,
Doar vântul îl colindă din creștet până-n poale,
Iar nopțile îl umplu tot cu brumă.
Năframe albe din nori negri sunt vestite,
Hlamida își așterne a Nordului Crăiasă,
Albite creste de titani stau împietrite1
Supuși de cea mai rece-mpărăteasă.
Ascunsă-adânc sub frunze ofilite
Din muguri de esență viață stă să iasă.
VISÂND (rezoluție de noul an)
În neant
de-albastru siniliu
de cer
cu adâncimi de peruzea
din totul meu
în totul am să fiu
și-n totul meu
va fi și-o parte-a ta;
cu gânduri tainice
și-aduceri aminte,
atingeri suave
de-aripi de heruvimi,
enigme frânte
din șarmul de cuvinte,
spirale
îmbibate în miros de pini;
pe veci topită
adâncă neclintire,
ori un perpetuum
mobile-angrenat,
furtuni haine pier din amintire;
rămâne duhul dragostei intact.
CĂLĂTORIE (PHOENIX)
Trei fire albe, hărțuitori la tâmple,
Ca trei insulte la dorul de viață,
La inima, ce nu mai vrea s-asculte,
Tremurătoare la gândul că îngheață...
Trecutu-i departe...
De-au fost vieți trăite
și ele-s departe,
pierdute în ceața de-aduceri de-aminte...
Și clipe trec iute...
Alunecând peste mine
Fug orele multe,
Năvalnic aleargă spre malul de mâine...
Șuvițele albe,
denunțătoare la tâmple,
ca trei tăcute salve
vor să anunțe inevitabilul ce-o să se-ntâmple!
E bine alergarea
să aibă un sfârșit,
când sufletu-și-nalță cântarea
crescând spre-un Ceresc infinit.
PRIN OCHIUL CANDELEI
Retras pe jumătatea mea de sferă
Clipește ochiul unei picături de ceară;
În spatele ferestrei lumina efemeră
Topește luna ca-n nopțile de vară.
Culoarea-ncremenește pe retină,
Se contopește cu vuietul de vânt
Și se răsfrânge-n șoapte ce suspină
Când păsările o repetă-n cânt.
Se-ascunde-n ploaia încărcată de viață
Durerea dulce picurând din nori,
Străfulgerarea stelelor de gheață
Incită mintea: dumnezeiești comori.
Iar gândul meu plecat așa departe
Valsează cu destinu-n anotimp;
Nemărginirea se sufocă-n noapte,
Lacomă-nghite neinfinitul timp..
INIMA ȘI DRAGOSTEA
(fabulă)
Se resemnase în cernirea ei,
o inimă îndoliată, tristă,
când, într-o zi, ecoul dragostei
l-a auzit văzând o mână-ntinsă
ce-și căuta sălaș într-o cămară
oricât de mică, să nu mai stea afară—
fusese pelerin de multe veri
având ca adăpost petic de cer.
Dar cum să poată ea așa deodată
s-accepte un străin să-i intre-n casă?
Inima încă se simțea marcată,
decisă-n sinea ei să-și dea pedeapsă:
o să stea singură până la moarte;
din hotărârea ei nimeni n-o scoate!
Ce dacă dragostea nu are casă?
Ce-a trebuit acum în drum să-i iasă?
Să meargă-n treaba ei în altă parte,
ea de cernirea ei nu se desparte!
...Știa că-i casa goală, pustiită,
și își dorea un locatar stabil;
îi cam răspunse dragostei în pripă,
de teamă... s-a purtat ca un copil.
Respinsă, dragostea se-ntoarse-n drum;
lung, înc-o dată se uită înapoi:
”Tu, inimă nebună, vrei să curm
iubirea ce putem s-o-avem în doi?”
Se lasă inima înduplecată:
un chiriaș ar fi de-acord să aibă
atâta timp cât ea va fi plecată
chiria n-o să coste mare treabă.
”Citim contorul, vedem ce folosești,
iar când revin numai atât plătești.”
Și-a vrut să plece-n lumea largă...
Dragostea-i trimitea mesaje-ntr-una:
”Dacă mai stai, măcar trimite-o targă,
mă spânzur între stele până-i luna...”
O inimă nu poate sta cernită
când trubadurul cântă-n coarda ei,
nu stă-agățată-n cruce răstignită,
căci o coboară versul dragostei.
Și în cămara până-atuncea goală
dragostea-și așterne pat de flori
să stea cu tine –pentru a cât-a oară—
să tot iubești până-ai să mori.
MIRARE...
Crâmpeie de gând—
fluturări de visare,
simțiri ce furnică—
de unde vin oare?
Din care genune?
Din ce galaxie?...
Plutesc neoprite,
s-aștern pe hârtie
de parcă ar vrea
rădăcină să prindă
din aripa vorbei,
un foc să s-aprindă
și-apoi răscolirea
cu fumul să zboare,
cu fărâme de gând,
fluturări de visare...
De unde-au venit
și unde merg oare?...
ANOTIMPURILE VIEȚII
Ce știe chiciura de-aducerile-aminte
Din ramu-n care-atârnă acele-i de gheață,
Închipuite flori ce timpul doar răsfață
Când mugurii visează la soarele fierbinte!
Prin anotimpuri răsfoind febril,
Știe de vremea când prunc era-n april?
Ori de un iunie când adolescentin
Cerea septembrie să-i intre în destin?
Iar când un august l-a maturizat
Să tot adune fructe s-a luptat,
De l-a oprit noiembrie din fugă
Și rod și frunză toate i se-alungă
Și-n chiciură de-acum i-acoperit?
Ah, omule, ce mult te-ai ostenit!
Și-un ultim anotimp îți mai dorești
De joc și basme și amitire de povești...
Ce știe chiciura de-aducerile-aminte,
Din omu-n care-acum de gheață
Închipuite flori în anotimp s-agață
Când amintiri șoptesc, oftând fierbinte...
PRIN NEGURI DE COȘMAR
Zbătute aripi se așează stoluri
Pe cercevea de vulnerabil gând,
Se cern plutind încețoșații fluturi,
Imaginile se alungă-n vânt...
Când soarele orbește-n ochiul zării
Străfulgerând visul nemărginirii,
Pândesc furtuni în negura tăcerii,
Se spânzură lumina împlinirii.
Ascunse umbre purced din văgăuni
Învăluite-n fumul din văpaie
Să sfârâie coșmarul în tăciuni
În timp ce-nalță rugăciuni de ploaie.
SONATĂ NOCTURNĂ
Candelă în poala nopții,
Încâlcită-n Carul Mare,
Buimăcită-și cată luna-a
Sudului Cruce cărare.
Se retrag după perdele
Nori în fugă—umbre nude—
Peste negurile grele
Lacu-n ode prind să-l ude;
Aruncă șoapte în lume
Cu o boare suavă din zefir.
Despuiată, lasă urme
Ploaia-n bălți; dansează-n delir.
NEVOIA DE CUVINTE
Vezi, tu, bucuria din sufletul meu?
Vezi, tu, dorurile mele?
Vezi, tu, durerile mele?
Citești, tu, oare, gândurile mele
și toată dragostea pe care o am pentru tine?
Le vezi? Citești?
Dacă da, la ce mai am nevoie de cuvinte?
Dacă nu...
Oh, atunci voi avea nevoie
de multe, multe pagini,
de multe,
multe căi pentru cuvinte
să-ți spună,
să știi,
să poți să ne cunoști
pe mine și sufletul meu...
Hai să începem
prin a cumpăra
un sac de sare
pe care îl vom mânca împreună
în timp ce vom depăna
firul lung al vieții,
un ghem al meu
și un ghem al tău;
și le vom împleti împreună,
strâns, strâns de tot,
până ce se vor contopi...
și atunci nu vom mai avea nevoie de cuvinte.
SPERÂND
...să taci frumos
trăgând nădejde
la rămășițele unei iubiri...
O mână de cenușă
în cuibul gândului,
confuză
pasăre phoenix
jertfindu-și cealaltă jumătate
soarelui,
salvând o inimă
răstignită pe un cer
albastru-gri-opac...
Suspină lung
în contur de stele
o rătăcire
spre calea fericirii...
Speranța se oglindește
în lacrima târzie,
adunându-se grăbită
din risipirea colbului.
Ascultă cum urlă liniștea
la rămășițele unei iubiri,
trăgând nădejde
să taci frumos!...
LABIRINT
Hățiș de simțiri
își cată cărarea;
undeva-n labirintul lăuntric
lumini la icoane
imploră-ndurarea,
mai licăr-un pic
speranțe de vis—
din teama de zei
căzute-n abis.
Din cute de frunte
ies doruri—
corăbii
cu pânzele-n vânt,
idei se alungă
în stoluri,
mărgele
se-nșiră-n cuvânt.
Scântei scăpărânde
din focul încins,
năluciri de extaz și durere,
uimite să-și vadă
zborul neînvins,
cu câștig de mai mare putere.
EFEMERIDE
Când zorii zilei se trezesc
În nou prag al dimineții,
În bob de rouă limpezesc
Colbul de pe fața nopții.
Osteniții ochi de stele
Mai greu clipesc și-apoi adorm,
Pregătesc o altă veghe,
O altă noapte de nesomn…
Soare-nvăluie pământul—
Pe sfoara cerului-nalt zmeu—
Se înfiripă legământul
Culorilor din curcubeu.
Gândul, buimac de-ntreaga fire,
Sapă-n cuvinte cu durere
Să prindă-n visul de iubire
Încremenirea clipei efemere.