Poezii de Rodica Rădița Răpeanu

...mă plouă-n odaie...

E vară și plouă cu picuri fierbinți
Și haite de lupi se ascund în afunduri
Când streașina frunții se-apleacă de gânduri,
Un scrâșnet sinistru mă scoate din minți!

Descalec în noapte pe patul de scânduri

Stau trează de teamă și scârțâi din dinți,

Cu frica din spate mă-nchin către sfinți

Încep să te caut și văd numai nuduri..



Blestemul se rupe - plesnesc măruntaie -

Între mătăsuri lipite de săruri

Pe coapse mi-atârnă mulate de ploaie



Veșmintele ude-mbibate de cărnuri,

Săruturi lascive prelinse-n șiroaie

Mă plouă acid, mă plouă-n odaie!



?



Haramin de Bărbuleț

de Rădița Rodica  Răpeanu



La Moștenii-Grecilor,

Pe vatra Boțeștilor,

Din vale până în deal,

Numai copită de cal,

Printre fagii colilii

Urlă puștile zurlii

Și-n pădurea Păsării,

Vezi doar urma poterii

Căutându-mi printre hoți

P-ăl' mai aprig dintre toți -

Haramin de Bărbuleț,

Cel mai temut din județ,

Feciorașul lui Anghel,

Cu trei flinte după el,

Trei flinte și un cuțit,

De nimerea dovedit -

Numai unul, țigănos,

Ce-ntorcea valea pe dos,

Țipă cât îl ținea gura,

De vuiește curmătura:



- Angheleee, Răduculeee!

Radule, haiduculeee...

De te-oi arăta nițel,

Ți-oi pune pielea-n cinghel!

Drept dovadă, că nu mint,

Vezi, druguțul ăst' de-argint?

De-l tai în patru bucăți,

Te despică-n zece părți!

De-l pun alice în junt,

Te-oi doborî la pământ!

Argintul te-o sfârteca

Pieptul ți l-o spinteca

De-o să plângă mumă-ta

Și codrii din urma sa,

Să-ți cânte ai tăi scripcari

Prohodul la zile mari,

La cârciuma din Boțești,

Unde propi'tar îmi ești

Pe talanții turcului,

Din agoniseala lui: -

Negustor de oi și vaci,

Samsar vechi și mare baci,

Priceput în strungării

Pus pe fundul Dunării,

Jefuit și aruncat,

Cu briciușca -njunghiat.



Fiul poterașului

- Cu Despa, măicuța lui -

Numai ce mi-l auzea

La față se-nvinețea,

Aer în piept îmi trăgea

Și poterii că-i zicea;



- Poteră și poteraș,

La toți am să vă fiu naș,

Că semăn cu tatăl meu,

Șarpe galben de dudău...

Numa' să vă scap din mâni

Vă dau oasele la câni!



Ș-arnăutule, trufaș,

Viața mea n-o pun chezaș,

Chiar de sunt eu hoț-de-hoț,

Pielea mea nu-i de negoț!

Nu știu de-i altul ca tine,

Dar nici altul nu-i ca mine,

Că-mi fac veacul peste grui

Și mănânc vânat vătui,

De-am puterea ursului

Sub tălpicul codrului,

Prin hățiș de nepătruns

Pe unde vă stau ascuns!

Chiar de fug de poteră,

Tot vă cânt din ceteră,

Tocmai sus pe măgură

Unde-s brazii pătură...





Radu tună și înjură,

Și trage-o țipăritură;



- Arșșș! Voi, poterașii mei,

Ce vă credeți dumnezei,

Boieri mari de-am jefuit,

Deloc nu i-am sărăcit,

Că de unde am luat

Tot ălui sărac am dat!

Numai pe turcul samsar,

Ce-am fost cu el la bulgar,

De galbeni l-am ușurat

Și-n apă l-am aruncat

Ca pe-un băț de brusture

În Dunărea tulbure,

Să se știe peste sat -

Răducanu-i om turbat,

Haiduc mândru, ca bărbat,

Armăsar despiedicat

De nimeni încălecat...



Și de-i tristă muica mea,

Să fugiți unde-ați vedea,

Găta-v-aș prăpastia,

Că încep zavistia,

Să văd, zău, ce v-o durea:

Moartea sau disperarea?!...



?



Alb Hoinar, de iarnă



Păsări rătăcite, de aripi cu vântul,

Își destramă-n ceruri țipete de-aramă,

Falii înghețate tremură de teamă,

Dihănii flămânde împânzesc pământul.



Frica răscolește prin tufari de nalbă,

Suflete din luturi, inimi de cărbune,

S-a umplut făgetul de stihii nebune,

Alb hoinar înjură, în sutană albă!



Se ridică umbre, pe spinări de tină,

Cerbii țin pe coarne, luna cea plăpândă

Tulpini se apleacă de-atâta osândă,

Ura sa îndoaie cedrii de lumină,



Că-n coș de nuiele ar vrea să se culce

Pe ramuri de zadă și-ascute securea,

Dintr-un cap în altul suspină pădurea,

Alb hoinar de iarnă taie din lemn dulce!



?



Valțuri



Când valțuri te rotesc peste tăria-mi nudă,

Un vânt cărunt îmi bate prin părul jurubițe

Și simt, prin pânza cărnii, cum mâinile-ți asudă -

Aștept pe spata vremii să mă desfaci în ițe,



Acolo, pe sub ierburi, eu stau și-ți macin chipul,

Ascunsă după pietre îi scriu Eternității,

O rog să-i spună clipei să nu râșnească timpul!

Prin pulberea uitării, sau moara libertății...



De mă zărești aievea prin pâlcuri de rugină

- Izvoarele-mi te cheamă și trupul mi te strigă -

Iubite, mă ridică din lânceda ruină

Cu brațe de liane și palmele-ferigă!



Când lanțul îngrădește cutia cu speranțe

Și urlă "sine die" la poarta vanității,

Iubirea ta cerșește în tăvalugi creanțe,

Unde se sfarmă-n taină robia castității.



Pe forme rotunjite, precum un corn de liră,

Roiesc fluturii-albaștri, jucându-se "de-a norii"

Și-n zborul lor concentric, dorința se răsfiră,

De spui că-i fir de apă prelins pe roata morii...



?



Vizitiu prin luminișuri



Am fost și vânător, am fost, de vreți, și pradă,

M-am încrezut în oameni, în stele și mister

Și mi-am lăsat destinul, într-un cupeu de fier,

Să facă-n astă lume o scurtă promenadă!



Prin zariștea adâncă, ce m-a purtat pieziș,

Precum un vizitiu, cu fluieratul dârz,

Am șuierat amarnic rington'ul unui sturz

Ce și-a pierdut copacul, și cuibul prin hățiș...



Hoinar, în haine scumpe, cu sufletul rănit,

M-am rătăcit firetic în maldărul de fiare,

Iubirea agățându-mi de două felinare,

De unde cu lumină de-a pururi m-am hrănit!



Mă plimb cu ierni în spate, cu lupi și urși tehui -

Apar dinspre poiana cu frunze pământii

Și mânui o trăsură cu arcuri argintii,

Cu roțile de-a valma și-oiștea într-un cui...





?



Interacțiune





Zidesc iubirii un totem din muguri de lumină,

La sfinți de ceară mă închin sutimii de secundă,

Fac semnul crucii și-l înfing în trupul meu de tină,

Mă recompun din miez de lut și explodez fecundă!



La sfinți de ceară mă închin sutimii de secundă,

Șuvoi de lacrimi izvorăsc în mijloc de pronaos,

Mă recompun din miez de lut și explodez fecundă

În treisprezece lumi mă pierd și mă divid în haos!



Șuvoi de lacrimi izvorăsc în mijloc de pronaos,

Din unda sfântă mă ridic în cercuri diafane,

În treisprezece lumi mă pierd și mă divid în haos,

Cu tine,-n vise zăbovesc peste iubiri profane.



Din unda sfântă mă ridic în cercuri diafane,

Ca să rotesc la infinit atomi de veșnicie,

Cu tine,-n vise zăbovesc peste iubiri profane

Și prin oceanul de nimic înot cu strășnicie,



Ca să rotesc la infinit atomi de veșnicie

Renasc, iubindu-te profund pe brațele puterii

Și prin oceanul de nimic înot cu strășnicie,

Pe roata lumii fecundez și populez imperii...



Renasc, iubindu-te profund pe brațele puterii

Zidesc iubirii un totem, din muguri de lumină,

Pe roata lumii fecundez și populez imperii...

Fac semnul crucii și-l înfing în trupul meu de tină!



?



Transcendere



Ce ploi să cadă peste noi,

Ca să ne spele de păcat?!

Suntem deja, două nevoi,

Ce de iubire am uitat...



Ori poate, vântu-i vinovat,

C-a dus al sâmburelui soi,

Într-un ținut îndepărtat

Și-a smuls al dragostei altoi!



Sau cine știe - noaptea-n toi -

Peste iubire ne-am culcat,

Strivind-o sub cearșafuri moi,

Plăpândă, ea s-a sufocat...



Să fim mereu un singur tot;

Tu frunză, eu păianjene,

Țesându-ți sfere,-n simbiot,



Din margine spre margine,

Din orizont în orizont,

Regină... pe Cartagine.



?



- dedic aceste versuri, mamelor voastre dragi -



Iconică făptură,





Tu nu mai ești cea dinainte,

Privirea ta se stinge-n van

Și plânsul tău din necuvinte

Îți sapă riduri, an de an!



Dar, ochii tăi ce-ascunde luna,

Și raza ei, cu scăpărici,

In irizări precum aluna

Au străluciri de licurici!



Iar gura-ți seamănă cu-o frunză!

Foșnește-a dragoste-n amurg,

Când în lumina sa confuză

Se-așterne liniștea prin burg.



Poveri de plumb cu greu îți poartă

Rotunzii dalbi - umerii mici,

Ce-au oblojit, loviți de soartă,

Urme de flagrum, răni și frici...



Pe brațe încă-ți legeni pruncii,

- chiar de-au crescut, chiar de sunt mari -

Te-asemeni cu meándru luncii

Învălurind plopi și arțari!



Făptura ți se încovoaie,

Ca trunchiul unei rodnici vii,

Ce nu-și prăvale-n vânt și ploaie,

Boabele dulci și aurii.



Aș spune; c-ai intrat la apă!

In schimb mă tem de ce-ai să zici...

Și văd o lacrimă sub pleoapă,

Când din adâncuri te ridici!



Mă cerți, rostindu-mi printre rânduri;

Să nu-mi fac griji, de cum arăți!

Că sufletul nu-ți face riduri,

"Da Capo-al Fine"-n alte dăți!



*

d. flagrum, bicĭ.



MEÁNDRU, meandre, s. n. 1. (Mai ales la pl.) Cotituri dese și întortocheate pe care le face cursul anumitor ape curgătoare, mai ales în regiunile de șes.



"da capo al fine" · indică repetarea unei lucrări muzicale, (p. ext.) și a altor acțiuni, de la început la sfârșit...



ICÓNIC, -Ă, iconici, -ce, adj. Referitor la imagine, care aparține imaginii. Asemănător cu realitatea pe care o indică. –



?



Adormire

autor - Rodica Rădița Răpeanu



Omul-lunii își adoarme

Sub o umbră, turmele,

Caii gândului nechează,

Blestemându-și gurmele



Peste noaptea răstignită

Luna, chihlimbaru-și vinde

Nibelungi cu barbă-albastră,

Pe sub falii mi-l întinde -



Curge somnul conștiinței

Ca floarea peste bractee,

Toată lumea se înfruptă

Din țâța Căii-Lactee...



Visele se-nchid în cripta

Unui smoc de ciumăfaie,

Ochiul minții-arar tresare

Ca un spic atins de ploaie



A pierit floarea rușinii,

Goliciunea doarme-n drum,

Doar o rază de credință

Se înalță ca un fum...



Timpul trage de un clopot,

Dangătul străpunge ramuri,

Lanțul anilor sugrumă

Floarea tinereții,-n hamuri!



Viața – scurtă amăgire –

Se leagănă de un hil,

Într-o lume ca un puzzle,

Fă-mă, Doamne, iar copil!



?



Drăgaicele





In ajun de seară

La mijloc de vară

De ochi nezărite

De guri nevorbite

Umblă prin păduri

Peste verzi răsuri

Neînduplecate

Cu flori înstruțate

Nedomesticite

Parcă-s îndrăcite

Ca niște sirepe

Ce-aleargă prin stepe

Să-și caute murgul

Lepădându-și jugul

Dănțuind prin aer

Ca vântul īn vaier,

Ușoare ca fulgul

De n-atinge crugul

Pline de misteruri

Să-mi deschidă ceruri,

Zece preotese,

Din cele alese,

Mândre Sânziene

Fete Cosânzene,

Zânele fecioare

Desprinse din soare

Tâvălite-n rouă

Când e lună nouă

Născute-n zi mare,

Când Dochița moare,

Drăgaice iubite,

Surate menite

Să ne dăruiască

Dragostea lumească

Să-ți visezi ursitul

Soroc urgisitul,

Rodul să rodească

Partea femeiască,

Peste tot ce-i pântec

Cu leac și descântec

Păsări să-nmulțească

Bobul să-mplinească

Peste arătură

Din semănătură

Când îi secerișul

De-i galben păișul

Și soarele-mi joacă

Colo pe răstoacă,

Când ziuța-mi crește

Și îmi dovedește

Prin cireșe coapte

Cea mai scurtă noapte:

Semn de bogăție

Și de veselie -

Doar teiul și plopul

Bătu-i-ar norocul

Își răsucesc frunza

Că-i usucă spuza

Iar vara-și întoarnă

Fața către iarnă

Prinsă-n iarmaroace

Peste poloboace

Boli să lecuiască

Omul să iubească...