Poezii de Valentin Busuioc

STICLA DE LAPTE

într-o sticlă groasă de lapte
una verde închis
pe care bunicul a găsit-o pe plajă după război
şi în care se afla o hârtie galbenă scorojită
fără niciun desen
fără niciun înscris
a stat o vreme cenuşa bunicii

buna fiind mai slăbuţă
sticla era mai mult goală
aşa că bunul a pus hârtia la loc

când îi era dor de ea
lua sticla
o punea pe piept
şi-i vorbea
iar când bunica trebuia să-i răspundă
o întorcea ca pe-o clepsidră
şi tot aşa vreme de doi ani
până când s-a culcuşit şi el
(chiar dacă mai greu
fiindcă era mai voinic)
în sticla de lapte

atunci
ca să-i facem loc
am scos definitiv coala aceea
şi am lipit-o pe geam

când plouă pe mare și fulgeră
de o parte şi de alta a hârtiei
se pot vedea două palme suprapuse
una de femeie
cealaltă de bărbat
traversate în filigran
de o singură linie a vieţii
nimic altceva

ÎNCĂ O ZI DE DUMINICĂ

încă o zi de duminică
nici azi nu mă gândesc la moarte ca la o destinaţie
Doamne
între aceşti pereţi mă simt liber
mă uit peste oraş cum se uită astronomul spre cer
cum vede el că a murit o stea
aflată la o mie de ani lumină
asta arată chiar acum la televizor
spune mama
care trage brusc jaluzelele
şi mă ceartă că tot privind în gol pe fereastră
o să mă tâmpesc
uită-te şi tu la tv
fii la curent cu ce se întâmplă în lume
auzi
o mie de ani lumină şi-un singur grăunte de întuneric
Doamne
câtă precizie
a mai zis
în timp ce tata cu un felinar aprins
duce fluturii în grajd

VECHI PRIETENI

cu un scaun gol în faţă
şi cu razele soarelui încălzindu-i mâinile
în fiecare dimineaţă la aceeaşi oră
bătrânul îşi bea cafeaua pe îndelete
ca şi cum ar fi ultima
şi ieri a fost la fel
şi acum o lună
şi anul trecut
însă cu zece ani în urmă
fix la aceeaşi oră
scaunul din faţa lui era cald
şi poate nici nu era aşa scorojit
dar nu mai contează
important că şi pe el a stat cineva cândva
poate chiar acelaşi bărbat
care stă acum vizavi
şi-i vorbeşte ca unui vechi prieten
de parcă nu s-ar fi văzut demult
de parcă ştiu că va veni şi acea zi când
înţelegând totul
nu-şi vor mai spune nimic

LECȚII DE VIAȚĂ

pe când eram copil
mă tot îmbolnăveam
spre disperarea mamei
atunci ea mă trimitea la asistenta medicală
cu o sticluță de moldamin în mână
apoi
printr-o seringă lungă groasă și rece
mi se injecta puțină durere
nu multă
doar cât să-mi ajungă pentru câteva zile
desigur
pe drumul spre casă șchiopătam
când cu un picior
când cu altul
iar după două-trei săptămâni mai mult mă târam
spijinindu-mă de gard

când tata mă vedea așa
izbucnea în lacrimi

bine măi băiete
zicea
am fost cinci ani în război
am suferit ca proștii degeaba
dacă tot voiau să ne chinuim
mai bine ne țineau acasă și ne făceau şi nouă
câte o injecție din asta
cu viață

UN CUI RUGINIT

și astăzi am o zi fericită
dis-de-dimineaţă
am găsit un cui îndoit
ruginit
l-am luat
se încălzeşte în mâna mea

clipă de clipă
îşi leapădă rugina
ca pe-un păcat

diseară
ne vom ruga împreună
vom fi curaţi amândoi
aceeaşi formă
vom avea

FERICIREA

caniculă
umbra unui fluture
înviorează firele de iarbă

ca atunci
când s-a întors bunicul
după şase ani de război
şi ţâncii din sat i-au sărit cu toţii în braţe
i-au strigat tati tati tati
şi până în ultima zi
niciodată nu a mai fost
aşa fericit

CEL TEMĂTOR

el se teme de aproape orice
numai de groapa din cimitir nu se teme
lucrează la ea din timpul vieţii
o lărgeşte din interior zi de zi
an de an

o depresiune întreagă s-a format acolo
iar morţii stau acum cu toţii la soare
când e cald
oasele lor uşoare se înalţă ca nişte baloane
legănate de vânt
încât ai crede că dansează pentru Dumnezeu
apoi când plouă
devin grele
se aşază pe pământ
şi dorm liniştite

numai când vreo bucată de carne proaspătă
târâtă de câinii vagabonzi
le atinge
tresar

atunci un tremur nervos le cuprinde
şi în pământ se ascund
ca-ntr-un marsupiu

CORABIA

în timp ce săpam o fântână
am găsit o corabie în pământ
de atunci
printr-o spărtură din lemnul ei
un izvor îşi croieşte zi de zi drum
spre furtunul cu care ud grădina
cum a ajuns acolo
nu mă întreb
totuşi
când stau întins pe salteaua cumpărată de la ikea
cu apă din gheţarii scandinaviei
aud cum marea se strânge sub casă
picătură cu picătură
val cu val
iar dacă închid ochii văd cum în adâncuri
vikingii îşi dezmorţesc oasele
şi scormonesc cu mâinile prin mâl
în căutarea vâslelor
şi fiindcă nu le găsesc
trag de rădăcinile copacilor
până când mâinile li se umplu de sânge
şi marea se face roşie
iar corabia devine o inimă mare
precum a mamei mele
care întotdeauna după vreo boacănă
mă bătea doar plângând

CEA MAI FRUMOASĂ FEMEIE DIN LUME

cea mai frumoasă femeie din lume
nu ştie gustul mierii
deşi părul ei are culoarea aceea
nici către cer nu priveşte vreodată
ochii ei seamănă cu interstiţiile norilor
pielea este mai arămie decât poşetele pe care le poartă
unghiile mai roşii decât sângele de sub ele
iar când în spatele bărbaţilor şi le înfige
sunetul seamănă cu cel al piroanelor
atunci când sunt bătute în cruce

cea mai frumoasă femeie tocmai ce venise la tatăl meu
în timp ce el dormea şi râdea în somn pe un pat de spital
căci o visa pe mama
cum
îi smulgea peruca
îi scotea ochii cu programul photoshop
îi pulveriza pielea şi unghiile
celei mai frumoase femei din lume
care nu cunoaşte decât gustul fierii
pe care bunicile mamele soţiile şi fiicele noastre
i-o toarnă pe gât
ori de câte ori vine să le ia bărbaţii fiii şi taţii
la cele mai grele munci ale pământului
deghizată în cea
dătătoare de viaţă

PLÂNG DIN SENIN

plâng din senin -
la sute de kilometri
pe o fotografie de-a mea din liceu
mama a lăcrimat
şi-a oftat

AER

când eram copii
şi crivăţul îngropa întregul sat în zăpadă
ne apuca dorul de primăvară
atunci ne duceam în grajd
luam paie calde din staul
închideam ochii şi le frângeam
aerul cuprins între două noduri
rămânea în plămâni
până când auzeam cucul cântând
iar în amintire
pe veci

În valea cascadelor

în valea cascadelor e un talcioc
unde se vând potcoave noi şi ruginite
clasoare cu timbre prea mult expuse la soare
icoane cu vreun sfânt căruia i-a căzut faţa
curele din piele de şarpe
pene şi bilete de papagal
inele purtate sau rupte
haine vechi şi pantofi care au tocit lumea
poezii scrise pe şerveţele cu urme de ruj
iar spre ieşire se află vestitul raion cu oglinzi
în care dacă priveşti
te vei vedea aşa cum eşti cu adevărat
însă numai dacă te uiţi fix în ochii tăi
tu
cel din oglindă
la cel ce umblă prin târguri de vechituri
ca prin memorie
fără nicio speranţă
fără niciun regret
ducând viaţa de mână
ca pe copil la tăierea împrejur

Fizica pe înţelesul copiilor

copilul a venit fericit de la şcoală
tati
azi la fizică am avut ca invitat un savant
care ne-a vorbit despre particula lui Dumnezeu
lumină găuri negre şi materia întunecată
lucrează la acceleratorul de la geneva
şi a zis că în cel mult cincizeci de ani
oamenii de ştiinţă vor afla totul despre ele
la sfârşitul orei a venit la mine şi mi-a zis
puştiule
după cum mă priveşti
nu cred că ai înţeles prea multe
iar eu politicos m-am ridicat şi i-am spus
domnule profesor
nu vă supăraţi dar la noi la ţară
fiecare află toate acestea
pe dată ce închide ochii

Podul

în centrul oraşului
avem un pod metalic
construit în perioada renaşterii
acum câţiva ani au vrut să-l dărâme
pentru a construi unul modern din fibră de sticlă
s-au alocat şi fonduri europene pentru asta
au adus constructorii de poduri dar nu au putut
nu se pricepeau decât să le ridice
pe urmă au venit geniştii
şi generalul de trei ori a strigat arde
dar exploziile nu l-au distrus
podul se ridica în aer
la exploziile mai mari chiar până la nori
şi de acolo pe un curcubeu se lăsa uşor
se aşeza la loc pe picioare
obosit şi visător ca orice pod din perioada renaşterii
apoi a venit un consilier local
care era şi director la spitalul raional de nebuni
iar soluţia lui a fost să ia râul de acolo
atunci orăşenii au săpat altă albie
şi l-au mutat la câteva sute de metri
însă nu se ştie de ce
după un timp a secat
dar nu le-a păsat
din nou au pus explozibil
generalul era roşu de la atâtea ordine date
cu toţii erau surzi și nu-şi mai vorbeau
dădeau doar din mâini
după cum le explica directorul
iar podul le făcea şi el semne
când de sus când de jos

până la urmă ei s-au dus
şi un râu subteran
tuturor
şi podului
şi răposaţilor
le spală de atuncea
picioarele

Lut

când îmi juleam genunchii
bunica mă ungea cu lutul în care căzusem
coatele de-mi erau pline de sânge
mă ungea cu pământul
în care îmi curseseră primele picături
aşa te vindeci cel mai repede
zicea sărutându-mă pe frunte
iar rănile ştiind asta se vindecau mai uşor
bunicul tău când a fost împuşcat
îmi spunea
în lutul rusiei şi-a găsit alinare
trei zile a stat sub o brazdă
fiindcă a fost rana adâncă
şi pământul l-a simţit că-i străin
apoi i-a dat pace

odată
când bunicii i-a scăzut vederea
a mâncat varul de pe peretele de la apus
şi s-a făcut bine
iar când s-a îmbolnăvit de plămâni
a mâncat varul peretelui dinspre răsărit

pe timp de iarnă
când pământul era îngheţat bocnă
mâncam cu toţii din lutul pereţilor
încât după vreo molimă
vedeai dimineaţa şi seara prin pereţii caselor
cum oamenii îşi spuneau rugăciunea
de parcă ar fi fost într-un pântece

iar când viaţa li s-a plinit
bunicii s-au acoperit cu lut
şi orişice jivină
orice frunză sau sămânţă de la noi
procedează la fel
numai poeziile iubirile şi stelele
că-s mai gingaşe
doar cu praf
doar cu praful iluziei

Spin

cât e vara de lungă
mama umblă desculţă
câte un spin îi intră în talpă
şi ca pe copil de la sân
cu greu îl mai poate desprinde

că nu o lasă sufletul

Pe o bancă în parc

ne sărutăm
cât timp închidem ochii
fluturii trec de pe flori
în stomac

Cordonul ombilical

a venit şi vremea
să nu mă mai uit pe geam
străzile vitrinele trecătorii
rămân în urmă

privesc doar în ceafa şoferului
însă nu doar eu
cu toţii procedăm la fel
iar el simte asta
frica abureşte parbrizul cu totul
mai ales când închidem ochii
la vreo curbă în viteză
când trupurile noastre se îngrămădesc unul în altul
într-atât de mult încât o singură inimă bate pentru toţi
în timp ce sufletele ni se înşiră deasupra prăpastiei
agăţate unul de altul
de un fir nevăzut
pe care Dumnezeu îl toarce cu aceeaşi dragoste
ca a mamei
care întotdeauna după ce taie cordonul ombilical al viţelului
îl aruncă peste gard
unui câine vagabond