Poezii de Valer Puia

11. “Dinastia Românilor" şi "Mândria de a fi Român"

Patria e Părintele cel Mare al tuturor,

iar noi suntem Dinastia ce ne tragem din el,

cu drepturi egale de moștenire şi îndatoriri egale.

Patria e dincolo de palma de pământ unde ne-am făcut culcușul,

dincolo de gardul unde ne rezemăm în coate şi privim în curtea vecinului,

 

patria e primul pas făcut în afara ogrăzii,

e dincolo de gardul vecinului unde stă capra gata să crape,

patria e orizontul unde începe moștenirea,

pădurile cu animalele, râurile cu pești,

cântecul cu oile ciobanilor.

Patria e demnitatea răsăritului de soare

pe pleoapele copiilor adormiți

de poveștile despre străbunici spuse de lună,

bunica nopților copilăriei noastre.

Patria e în camioanele pline de copaci ce trec

pe sub gardurile noastre rezemate

de coate împovărate

de mândria de-a fi român.

Patria e mută în urechile noastre,

dar țipă prin copaci şi berbecuți,

țipă din pământ, din aer, țipă din exil,

țipă din morminte, de pe zidurile retrocedate,

țipă moaștele adevărate,

cele nepupate de neputința de-a sta drept.

Patria ne-a lăsat Dinastia Românilor,

ne-a făcut pe toți regi în țara făgăduinței.

Dacă abdicăm pe garduri cu privirea sprijinită-n capră,

ar fi bine să urcăm mândria de-a fi ceva

în podul minții s-o acoperim bine.

Apoi să trecem strada la Gheorghe,

apoi mai jos, la Ion

şi mai sus la Dumitru şi să întrebăm în cor național creștinesc :

" Aia " care tot pleacă şi nu se mai întoarce, nu e Patria ?

Noi nu suntem moștenitorii, păzitorii,

regii desemnați să ducem mai departe Dinastia ?

Odată pusă întrebarea, răspunsurile vor veni din Pământ,

din Cer şi Apă, căruțele vor închide țarina,

copacii se vor altoi la loc, turmele vor urca iar dealul,

răsăritul va răsări la timp,

noaptea va lumina somnul conștiinței prăfuite

aruncat într-un colț sub pânză de păianjen,

iar păsările călătoare vor cere cetățenie.

Întrebarea Miracol cu care începe orice Început.

Fără Întrebare, Răspunsul nu se naşte.

Poate atunci când Întrebarea va fi pusă, dacă va fi pusă,

te poți întoarce

pe palma ta de culcuş,

fără grija caprei lui Gheorghe,

să-ți privești copii-n ochi,

Dinastia de Mâine,

moștenitorii Patriei lăsați prin testament

de Hazardul care şi-a făcut treaba, i-a născut români.

Apoi, timid, poți ridica privirea spre podul minții

şi cu gândul îndoit să descoperi un colț,

doar un colț din Icoana Mândru că sunt Român,

apoi să te culci cu conștiința efemeră

că meriți mâine iertarea de ieri,

când erai mândru doar că te-ai născut.

Mâine va hotărî Dimineața cea Trează,

cine e rege şi cine e slugă,

cine e în Dinastie

şi cine e pe gard cu lozinca înfiptă-n creier.

 

 

12. Frunza-Icoană

Când toamna timpului scutură copacul,

doar o frunză stă neclintită, parcă suspendată ...

e Frunza-Icoană, singură şi decupată

pe cerul gol, pustiu, al zbaterii noastre.

Ea e Prima Dragoste,

e aceea ce draghează necunoscutul ce va urma

şi te face să tai toate lemnele din curte,

apoi pe ale vecinilor, vecinii vecinilor ...

ea e aceea ce te scoate în miez de noapte

şi te face să arunci cu pietricele la etajul patru,

poate, poate, geamul se va deschide

doar să vezi, doar, din întuneric

cum lumina care nu te lasă să dormi

îşi curge pletele întunecate peste pervaz,

încercând să vadă ... ce încă nu era de văzut.

Ea e Prima Dragoste,

e Frunza-Icoană a toamnei lungi

ce avea să se aşeze peste vieți ieșite din scenă,

în culisele ce dau spre scara de incendiu.

Atunci e bine să lași cortina ochiului să cadă,

lăsându-te afară singur, cu privirea inversă ...

a celebrei căprioare în fața destinului-glonț.

Eşti singur cu FRUNZA-ICOANĂ,

ea e cea vie, ea e ceea ce puteai fi ... şi n-ai fost.

Nu vă atingeți de FRUNZA- ICOANĂ !

 

 

13. Scoica

 

Atunci când timpul îşi începe risipirea,

oamenii ar trebui să se retragă la ţărmul mărilor

căutând a îmbrăţişa scoica.

Poate reuşeşte ea,

ceea ce noi n-am înţeles o viaţă.

 

 

14. Crucea tocită

 

Din negru am privit prin ochi

şi-am văzut urechea ce auzea deja crucea

ce gemea sub greutatea lunii.

Aerul pe care-l respir ia repede forma crucii,

strigătul e psalm, păsările-s duhovnici,

umbra crucii întunecă lumina lunii,

dealurile mi-s genuchi, privirea mi-e cer !

Unde sunt eu ? Ecoul mi-e cântat !

M-au născut pe cruce !

Palma stângă mi-e bătută-n frunte,

cea dreaptă-n călcâi,

capul bălăngăne a clopot,

trupul aleargă între cele două picioare,

cel din dreapta e în stânga şi cel din stânga, tot în stânga.

Aerul intră şi iese din mine

ca-ntr-o orgă închizitoare,

claviatura de coaste frânte de măsele hămesite

fugite dintr-o gură, încă lipsită de foame.

Ursitoarele au aripi negre de perdele

şi poartă-n pântece pruncii altora,

se grăbesc să-i lepede,

dar n-au cruce liberă.

Presimt că mă vor ursi nenăscut.

Sună toaca într-un cavou.

S-o fi răzgândit vreunul ?

Mă vor turna direct în moarte,

înainte să mă lepede pe cruce.

Voi trece dintr-o parte în alta fără naştere,

cu tot cu cruce.

O s-o târâi cu mine prin moarte până s-o toci în paşii morți.

Poate atunci mă voi împăca cu soarta tridimensională

pe care n-am cerut-o, n-am refuzat-o,

mi-au pus-o în spinare odată cu crucea ...

înainte de-a mă naşte,

înainte de-a trăi,

înainte de-a muri.

 

 

15. Îmbătrânirea

 

Îmbătrânirea are farmecul ei,

ferestrele sunt tot mai mari,

lucrurile încep să aibă contur,

copiii par a fi toți nepoți,

femeile se cern singure,

natura nu e doar peisaj, ci stare,

animalele nu sunt regn, ci companie,

amintirile nu sunt doar amintiri, ci prietenii cei mai buni,

timpul nu trece, se dilată,

viața îți devine cea mai bună amantă,

anturajul e doar decor în scenă

unde-ți joci ultimul rol al carierei de cetățean,

părerea celorlalți e ca fumul de țigară,

dacă eşti fumător, deranjează pe alții,

țigara nu e cancer, ci sfidarea lui,

banul nu e ochiul dracului, ci relația amiabilă cu prostia umană,

maşina e jucăria copilului din tine,

televizorul e dușmanul sinelui

şi minciuna necesară somnului târziu,

oglinda e liantul dintre tine şi bătrânul care se naşte

în fiecare dimineață odată cu tine,

ritmul merge la pas cu plimbarea,

bolile vin ca anotimpurile,

mai zgribulite de la an la an,

iar ... EA ? E ultima mireasă promisă de cineva, cândva,

nici nu mai ştii, nici nu ți s-a spus, nici nu mai contează !

Ea e mireasa care te trece pragul !

 

 

16. Viaţa în sens giratoriu

M-am uitat în carnetul de note în condus viaţa.

Viața îți deschide la vârsta conștienței un carnet unde-ți pune note,

dar nu ți-l arată decât târziu, când nu te mai poți prezenta la restanțe.

Astăzi mă uit la rubrica . . . Sens Giratoriu:

“Am dat întâietate tuturor, şi pe stânga şi pe dreapta,

blocându-mi viitorul într-o intersecție, iar când nu mai era nimeni,

m-am învârtit în cerc blocând pe toți aceia care

ar fi vrut să intre în intersecția mea, cu bune sau cu rele.

Şi se pare că mi-am ajuns coada din urmă şi tot mă-nvârt în jurul ei,

nehotărâdu-mă pe care dintre cele 1000 de străduţe s-o apuc.

De atunci a trecut un secol, asfaltul în intersecție s-a dus demult,

umblu pe rădăcini de copaci tăiați de cioburi de timp spart,

de țipătul cucuvelei ce păzea cândva starea altei intersecții,

a altui timp, suprapusă alteia, altui timp.

Umblu desculț, căci maşina s-a ros până la tălpi,

de pe străzi nu bate nici vântul, miroase a veşnicie în Intersecția Interzisă.

Semnul Sensului Giratoriu e un corb roşu ce pâlpâie ca o candelă şuierată cândva de vânt,

stă suspendat agățat de-o geană de lună şi mă tot croncăne când ajung în dreptul lui

din tiribomba unde m-am încâlcit cu tot părul crescut de un veac din mine, apoi în mine

şi tot aşa într-o țesătură, ca un giulgiu.

Eu şi Corbul ne adâncim pe zi ce trece,

în spirala fugărită de inerția mea nemeteorică săpată de cineva, cândva,

ce şi-a uitat hârlețul înfipt în alergarea circulară,

probabil de vreun Agent de circulat vieți,

ce nu m-a amendat atunci cînd m-am urcat la volan

beat de vise furate din somnul altuia,

neavând vârsta legală

de-a visa.

Şi aşa am rămas într-un Sens Giratoriu, visat de cei de pe străduțe,

morți demult, mie rămânându-mi doar amintirea c-am visat în Sensul Giratoriu Interzis,

străduță cu străduță, viață cu viață, trup cu trup, amintire cu amintire! ". . . nota 4.

Acum, toată lumea îmi cedează trecerea.

Fiecare străduță are un zâmbet cu ochelari de soare în parbriz.

M-am apropiat de unul; era suspendat deasupra volanului,

în spatele lui nimic, doar luneta cu încă o mie de zâmbete

cu ochelari de soare, în şir indian.

Perspectiva avea ochelari de soare,

profunzimea se prăbușea imediat după buzele din zâmbet !

Cu paşii înapoi mi-am reluat marşul în Sensul Giratoriu

cu parasolarul şi pe dreapta şi pe stânga ! Poate la anu'...

 

 

17. Zbor cu ochiul pe gând

 

Zborul ochiului în noapte în căutarea luminii

e ca zbaterea fluturilor în capcana becurilor din felinarele străzii,

e nevoia aerului de nările cailor alergați,

a lătratului la lună de lupii flămânzi de libertate,

a şoaptelor de buze crăpate pe dinți mușcați

de dragoste, a mea de tine, a ta de mine.

Zbor pe ochiul cu aripile gândului

prin ochi de stele sorbiți de setea de lumină.

Stelele, noaptea caută lumina,

precum lumânările caută sufletele duse.

Ochii lor ne caută prin vise ziua

pierdută în noaptea izgonirii lor de lumina-mamă,

precum noi căutăm în ele răspunsuri la întrebări încă nepuse,

îngânate doar la periferia fricii.

Zborul ochiului în noapte încălecat pe gând

ajunge dincolo de noapte, în altă zi, cu altă noapte,

unde diminețile nu se trezesc după noapte, ci după seară,

nopțile fiind furate de alte zile, din alte lumi…

acolo mă duc cu ochiul călare pe gând,

noapte de noapte, când ziua mea cea de toate zilele

mă sfarmă în întrebări despre începuturi

şi sfârşituri fără de sfârșit.

Noapte bună, nebună, cu ochiul pe gând,

zbor acolo unde întrebările nu se pun ...

pentru că răspunsurile nu există !

 

 

18. Cerşetorul de vise

 

M-a prins ora 00 minus un minut, fără o umbră de vis,

aşa că m-am dus să cer unul de la copacul din curte,

să mi-l dea cu împrumut.

Mi-a întors frunzele cu spatele

şi-am auzit şuşoteli panicate între frunze,

avea doar unul cu care trăia în concubinaj,

pe ascuns să nu-l vadă,

să nu-l vorbească pădurea de pe deal.

M-am întors numărând mărunțișul de vis

rămas de noaptea trecută,

nu-mi ajungea pentru noaptea ce venea.

M-am dus să mă rog de-acoperiş,

dar era în negocieri cu altele, de peste drum.

Schimbau ţiglele între ele, hornurile nu participau, erau pline de ele,

toate visele de prin case treceau pe la ele.

M-am uitat peste oraş, toate hornurile pufăiau fumuri, negre, albe, colorate,

erau vise de oameni simpli cu grijile de mâine.

Le fumasem demult, când și pentru mine doi cu doi făceau patru.

Tristețea devenea cenușie, seara o întuneca spre noapte,

buzunarul minții zornăia a doi bănuți,

de-o înghițitură scurtă de bețiv, n-ajungea de un vis.

Mă uit în jur, câinele era plecat demult cu visul prin vecini,

lătrau visele printre garduri unul la altul

într-o hărmălaie tăcută de miezul nopții.

Cu ochi-n stele mă întind

pierdut în iarbă,

roua lor a început să cadă

pe ştreaşina de rid,

gol, tot mai gol mă cațăr pe geană să nu mă înec,

căutând un zbor de care să m-agăț.

Viața înnopta parcă-n veşnicie, zborul a murit în păsările călătoare,

au rămas doar trilurile împrumutate licuricilor de veghe,

adormiți şi ei prin culcuşurile goale

ale viselor visate şi uitate ale călătorilor clandestini

în drumul lor spre drumul altora ...

fără zbor şi fără vis

somnul se aşază,

ca o pâclă întunecând lumea de dincoace de ochi,

uitându-mă pe mine-afară.

Învelesc somnul cu iarba plânsă şi plec să caut Cerșetorul de Vise,

poate, poate, a strâns şi vreun vis de dat de pomană ...

luna empatică merge înaintea mea cu pasii mei, pe paşii mei,

țopăind în jurul tristeții mele

plecată parcă pe ultimul drum.

 

 

19. Vinovăţii de toamnă

 

La o plimbare prin parcul cu frunze

căzute demult din ierbarul vieții,

am regăsit poveștile uscate ale chipurilor

ce-au poposit pe umărul meu odată,

când umărul stătea drept , larg şi zâmbăreț.

Frunză cu frunză mi-au reamintit greșeală cu greșeală

poteca prin care am curs ca o albie

cu apa-mantie de cavaler antic.

Şi n-a fost frunză povestioare să nu-mi găsescă vină

fără să aibă anotimpurile ca martori.

Vara vehementă, primăvara mai uitucă,

toamna s-a răzgândit şi m-a îmbrățişat

ca o amantă înțeleaptă ce ştie

că trecutul nu-i niciodată vinovat.

Iarna amnezică m-a confundat cu un neam de-al ei

ce-i vânduse lemne verzi într-o vară uscată.

La judecata frunzelor au venit şi copacii părăsiți de frunze,

într-un un vârtej de crengi cu plânset de copil

orfan de frunză.

Toamna pe furiş, m-a luat de mână

şi am fugit amândoi de vinovăția de-a iubi până a veşteji.

Complici cu râsul lungit de fugă,

alergam cu toamna ce întinerise-n primăvară,

ca două anotimpuri scăpate de pe orbita timpului mort în cerc.

Vârtejul acuzator

rămas la poalele alergării noastre

s-a făcut mic şi-a intrat într-o ghindă

ce tocmai scăpase de ochiul de veveriță

trimis la vânătoarea de dinaintea iernii.

Timpul vinovat rămăsese-n spate,

iar în față timpul neînceput făcea castele de nisip.

Alergarea intrase-n caii ce pășteau ce-a mai rămas

din vinovăția adusă de vântul frunzelor scăpate

de judecata copacilor cu crengile uscate

de plânsetul orfan.

Pacea respira prin nările cailor,

încălzite de promisiunea ierbii,

poveștile deveneau

dintr-o dată viitoare,

anotimpurile-şi uitaseră rolurile,

eu îmi pierdusem ridurile-n uitare,

lumea începea acum invers,

de la revărsare la izvoare.

 

20. De veghe

 

Întunericul mi-a tăiat visarea,

plimbarea visată a rămas în pas,

frunzele visate vor migra în țările calde

ascunse sub aripi de păsări, iar copacii visați

cad în hibernarea resemnată

acoperiți de plânsetul crengilor

fără de frunza-mamă.

Tristețea a intrat din nou în ramă,

lăsând amintirile uscate sub zăpezile ce vor veni !

La poalele unui munte, un câine îşi cheamă

moartea cu demnitate urlând la lupi.

Luna tace înțeleaptă coborând pe cărări ascunse

în sufletele moarte uitate sub pajişti păscute

de vremuri străine, tot mai străine.

Undeva pe muntele înţelept

cineva ne numără paşii greșiți de azi,

de mâine, de poimâine,

scriindu-i pe cer,

pe partea cealaltă de cer.

Mă fac melc să mă pot închide de lume,

îmi fac viața covrig şi mă cuibăresc

în zboruri calde ce s-au întors ori vor pleca,

nu e loc unde să m-ascund de mine cu mine,

de tine cu tine şi mine.

Stelele coboară la vale ca o turmă de oi,

uitate de la începuturi de Păstorul pribeag

ce-şi uită turmă după turmă,

secol după secol,

mileniu după mileniu.

Păstorul meu de vise mă mână din vis în vis,

seară de seară,

clipă de clipă,

din durere în durere,

de-o viață-n alta de la începuturile stelelor

când visele s-au desprins în raze de stele,

copii de stele, căzuți

în nopțile goale de viață ale morții noastre

de după fiecare zi pierdută, trăind.

Trag cochilia peste ochi

ferindu-mi frica de coşmarul stelelor

ce pasc tot mai aproape pe margine de pleoapă,

geană după geană,

lumină după lumină,

în întunericul tot mai întuneric

unde insomnia stelelor naşte

vise pentru muritori.

Şi aşa, noapte de noapte

frustrările stelare pun în scenă cea de-a doua viață a mea ...

cea visată.

Eu unde sunt ? Eu cine sunt ?

Oi fi şi eu o stea ce chinuie visul altuia !

Amin !