Poezii de Vasile Morar

GOLUL DIN PIEPT

 

Suflet de lemn, femeie!, du-te, du-te!

altarelor nu le-ngâna vre-un semn

du-te acolo unde se-nfiripează focul

și arde-n flăcări sufletu-ți de lemn

 

Al meu a ars de mult, încă mai arde

dar las-să ardă, iată, te îndemn

întinde-l cât e soarele puternic

să se aprindă-n grabă sufletu-ți de lemn

 

Să-l scot din foc pot, însă n-o voi face

căci înspre tine nu mai e vreo ușă

dar te mai rog un lucru dacă vrei

în piept să-mi umpli golul cu cenușă

 

 

SE AUDE-N CER

 

Între noi își scutură îngerii penele albe

în hârjoneala care nu se mai sfârșește

nu-ți mai văd inima sub fulgii care cad

se-aude doar un clănțănit de clește

 

Trebie smulse cuiele din palme

o să le scoatem noi, de nu au ruginit

și-o să le-arătăm mulțimii cât de sfioase sunt

și fierul poate fi iar folosit

 

Pune-ți palmele peste palmele mele

să stea ca două fețe de gutuie

să vedem fierul alergând prin ele

să nu risipim porția de cuie

 

Atunci voi fi sigur că n-o să te mai pierd

și inima, și gleznele, și toate

întinde-ți palma, hai, numai un pic

se-aude-n cer ciocanul greu cum bate

 

 

INIMA ÎN ZĂPADĂ

 

Inima mea fierbinte, prea fierbinte

am îngropat-o toată în zăpadă

în jurul ei zăpezile s-au stins

și ochiul care a venit să vadă

 

Acuma stă mirat ca un stilet

căruia-i șterg chiar de zăpezi prăseaua

și toate vine peste retina lui

și pieptul meu, și inima, și steaua

 

Inima bate, ierburile-n jur

și mieii vin cu turma să le pască

câteva sălcii au venit și ele

să plângă peste inima de iască

 

Dar inima mea prinde rădăcini

zăpada toată a plecat de-acasă

vin gâzele, muguri din pomi și păsări

s-o vadă lângă miel cum stă mireasă

 

 

 

CA O HÂRTIE

 

Am strâns în sicriu hârtiile nescrise

pateticele, stinsele scrisori

ca vulturii se repezeau spre tine

în fiecare clipă de mai multe ori

 

Ce o fi vrut să-ți spună, eu nu știu

deși eu, pătimaș, le-am scris pe toate

și încă-ți scriu pe scândură de lemn

și dacă mă gândesc, încă se poate

 

Să strângem scândurile, să le potrivim

să se ivească tot ce-i scris pe ele

una, în dreptul ochilor lipsește

să vezi ce-i scris pe lună și pe stele

 

Apoi să te așezi între scrisori

ca să auzi ciocanul greu cum bate

și cum o să te ia vreo trei feciori

să îți așeze oasele pe spate

 

apoi o să plutești ca o hârtie

peste care vântul doar mai scrie

 

 

TOPIREA ZĂPEZII

 

Pe umerii mei se așterne zăpada

ca pe umerii și capul unei statui

ar putea să o dea jos vântul

sau mâna cu măturoi a nimănui

 

Ar putea să o dea jos ploaia

sau umbra lunii trasă prin zăpadă

sau vântul de-ar împinge viforos

ori ochiul celui ce-a venit să vadă

 

Privirea s-o izbească în ea cum ar izbi

ciocănitoarea clonțul în coaja desfăcută

când aude-acolo în adânc

viemele cu trupul de cucută

 

Dar cel mai sigur ar fi să aștept

să vină zile lungi și călduroase

umerii-mi sunt topiți, încet, încet

mi se topesc și celelalte oase

 

 

CRINUL DIN COASTE

 

Nu mă întrebați de unde vin

e atât de simplă întrebarea

în coasta mea stă împlântat un crin

și macii tăvălesc în sânge zarea

 

Smulge-ți-mi crinul blestemat din carne

pe rană puneți frunzele de leac

sau pasărea o amăgiți să vină

cu apă vie-adusă din alt veac

 

Și dacă nici așa nu veți putea

văzând că nu e pentru rană???? rouă??? pâne??

izbiți cu lancea crinului în mine

să intre printre coaste mai adânc

 

 

 

OCHIUL DESCHIS

 

Da! Eu sunt începutul, și tu ești începutul

și cel ce-a fost și cel ce o să fie

numai lumina ochiului deschis

poate călători spre veșnicie

 

Ridicați soclul ochiului deschis

lumina toată să îl înconjoare

căci pentru toate este începutul

când ochiul moare și lumina moare

 

Un ochi deasupra lumii-i ridicat

un ochi imens cu marginea lichidă

și toți stăm dedesubt și ne rugăm

ca ochiul scris pe cer să nu se-nchidă

 

 

CAII DE ZĂPADĂ

 

Este iarnă. Sub zăpezi și ger

totul e încremenit ca o copită

peste care calul adormit

simte calea sângelui oprită

 

Și prin oase, ca prin termometre

doar mercurul frigului străbate

gospodarul iese și-l privește

și-și mai pune un cojoc pe spate

 

Peste ochi, perdele de argint

calul mai nechează înc-o dată

nechezatul curs din gâtul lui

a-nghețat pe gura-i spâzurată

 

Toți au încercat să îl ia jos

să îl pună noaptea în vitrină

nu au reușit și au tot tras

până-au smuls calul din rădăcină

 

De atunci nici cal, nici călăreț

nu mai pot străbate peste zare

pe caii de zăpadă care vin

putem să trecem liberi fiecare.................

 

 

PÂNTECUL DE PIATRĂ

 

Din pântecul acesta de piatră se va naște zeul

din pântecul ăsta fecundat de zeul primarrr...................

vedeți, când vine fulgerul, dați-l cu mâna-ntr-o parte

în pasărea neagră aruncați săgeata de chihlimbar

 

Să nu i se-ntâmple nimic acestui pântec

pe el să deseneze artistul ale zeului toate

gură și nas. și urechi, și frunte înaltă

și picioare și șolduri, și umeri, și coate

 

Prin pielea pânteculuivor trece toate

până pe pojghița pietrei primare

zeul fecundase piatra să crească

iată zeul cum stă cu muntele la picioare

 

Închinați-vă, rugați zeul să aibă în pază

sufletul vostru țintit în cuie

dar pântecul de piatră unde este?

era aici și-acuma, iată, nu e.

 

 

 

DESPRE IARNĂ

 

Despre iarnă scriem, despre iarnă

zăpezile îmi hohotesc în sânge

iată ochiul hipnotic al ferestrei

care, când râde-n hohote, când plânge

 

Aici se-ntâmplă totul, în fereastră

cine mai iese-n viforul de-afară

femeia își privește bărbatul cum se duce

și cum cântă o cocobatură amară

 

Pe înger îl zărește coborând

adtuncea ea deschide-n grabă geamul

și vede cum pe caii mari de ceață

pune, nu are cine, Domnul hamul

 

Nu-i vede mâinile și nici pe El

și hamurile abia de sunt zărite

dar simte caii legănând la trap

cum zornăie pe caldarâm copite

 

Și caii își pun botul pe ferestre

iar noi îi mângâiem ca pe femei

și alergăm uimiți, în spate-i lampa

intrăm în cai și nechezăm ca ei

 

 

 

CEL MARE

 

Sub clopotul cel mare atârnă clopotarul

dar clopotul imens a-ncremenit

în trupul clopotarului a curs tot bronzul

și cel ce încă n-a fost auzit

 

De ce atârnă oare acolo clopotarul

trupul lui ca limbile de clopot

când se va legăna, de se va legăna

trupul lui de bronz va da în clocot

 

Va fi el clopot, bronzul va crăpa

trupu-i va arunca dangăt departe

toți îl vor invidia pe clopotar

și metalul tâmplelor lui sparte

 

 

PÂNZA DE PAIANJEN

 

De cuiburi sunt legate zborurile păsărilor toate

prin coajă intră zborul încă ne-ntâmplat

se-nșurubează-n stern și-apoi se-ntinde

până când pasărea termină de zburat

 

În nu știu care creangă sau margine de zare

sub nu știu care flintă cu glonț spân

în nu știu care gheare de erete

sau când din timp a mai rămas puțin

 

Și aripa e stoarsă și osul se îndoaie

când pasărea la cuib nu se mai poate înturna

dar zborul ei rămâne cu capătul departe

la cuibul dinspre care o pasăre venea

 

Cu pânza de paianjen sunt zborurile-ntinse

gângania flămândă învăluie văzduhul

și dintr-o dată, iată, e zgâlțâită pânza

paianjenul în gheare de pasăre-și dă duhul

 

 

 

ȚIPĂTUL

 

Cineva naște în lume acum

nu auziți țipătul pruncului prim

copacii se leagănă de bucurie

păsările ne fac semn să oprim

 

Opresc și ele între cer și pământ

cântece n-am auzit mai frumoase

sunt rostite până când se nasc pruncii

în game optimiste și joase

 

Se legănă grâul, secara, ovăsul

se leagănă iarba cu fir de mătasă

câtă lumină a năvălit în ferestre

câtă bucurie coboară în casă

 

Ceasul măsoară, plopul scrie pe cer

cu peniță subțire, pe curcubeu.

cum, îi șoptește mama lehuză, bărbate

n-ai auzit țipătul pruncului meu?

 

 

PRIN PORȚILE OCHIULUI

 

Tainicul ochi

dinlăuntru-mi începe să vadă

cum cade

peste mine întâia zăpadă

 

Vin păsările

el le vede pe toate cum vin

și cum, pe sub gușile lor

se leagănă imensa pădure de crin

 

Vine iarba

of, iarba aceasta de mătase legănătoare

o vede, admirând-o

cum pe sub fulgere stă în picioare

 

Vin eu

ochiul de vegehe rămâne

și-mi dă voie să trec

prin porțile lui înspre mine

 

 

 

 

COPACUL RĂSTIGNIT

 

Aud în mine freamătând pădurea

mâinile de frică iar vor să-mi intre-n trup

urcă pe povârniș fierăstrăul

copacii se-apleacă și se rup

 

De frică se apleacă, fierul trece

prin coaja lor mai albă ca de var

unul, îngenunchiat la mine-n carne

mă roagă să nu-l scot cumva afar,

 

Dar simt carnea mea cum intră-n drujbă

și caută copacul rătăcit

eu mă răstorn, copacul mai rămâne

cu trupul pe o cruce răstignit

 

 

 

 

MÂNA CU MĂNUȘĂ

 

Umbra mea își întinde degetele într-o mănușă goală

mănușa e umbra altei mănuși

abia scoasă de pe mâna descărnată

care a deschis mai multe uși

 

Îmi ridic mâna în fața ochilor și o privesc

prin pielea ei parcă-a intrat stiletul

și nici o picătură de sânge n-o să curgă

și-ar arăta doar mâna mea, scheletul

 

Și printre osișoare, fierul cald

încet, cu vârful moale le desface

mănușa peste mână stă întinsă

ca aripa de flutur, ca o carapace

 

Mâna mi-a adormit în umbra ei

și umbra ei în altă umbră doarme

ca steaua care va cădea din cer

izbită de mănuși o să se sfarme

 

 

RÂUL DE FOC

 

Prin carnea mea, de-un timp nu curge sânge

s-a-nfierbântat și nu mai are loc

mi-s venele mai largi ca altădată

și râul poartă apele de foc

 

Și cine mă privește de departe

vede prin mine sângele arzând

și se întreabă ce-i acolo, oase?

ca un copac de foc, și până când

 

Va arde, nici eu nu vă mai pot răspunde

oricu, în mine focul a cuprins

și n-o să chem vecinii sau tulumba

voi aștepta până mă voi fi stins

 

Prin hudele rămase vor pătrunde

gâzele iuți de prin mătasea ierbii

în trupul meu din nou vor intra toate

și soarele, și stelele, și șerpii

 

 

LA CIMITIR

 

La început nu știam arta războiului

auzeam goarna și ne aruncam peste inamic

luptam mai mult cu baioneta, ciobănește

și nu aveam nici un pic

 

De delicatețe când ucideam

sfârtecam pântece, zdrobeam oase

baioneta o înfigeam ca pe parii de vie

și nu ne plăceau rănile sfioase

 

Ne excitau rănile mari, urâte, adânci

înjuram năpraznic și scuipam sânge

ne plăcea zgomotul de țeste zdrobite

și geamătul osului lung când se frânge

 

Mult am perfecționat arta uciderii

ochim numai în locuri eficiente

nu mai schilodim, nu rănim, ucidem

rateuri n-avem, doar scăzute procente

 

Acum comandanții sunt mândri de noi

ne laudă în ordinele de front, ne dau rachiu

ca să nu ne tremure mâna și inimile

să fie neiertătoare ca un bisturiu

 

Când venim la cimitir să ne vedem

nu mai știm sub ce cruce suntem

 

 

 

 

LUMÂNĂRI DE CEARĂ

 

În noaptea de la capătul mâinilor mele

eu nu voi putea intra prea curând

mâinile-mi întinse o împing

și-o văd, ca de tuș, lunecând

 

dar lăsându-mi mâinile pe lângă trup

o să o pot atinge eu cu fața

e caldă și pufoasă ca de vată

și o ascunde-n cețuri dimineața

 

Și-o să-mi întind pe dunga ei tot trupul

să-mi fie cald ca lâng-un foc de lemne

și de mai sus de steaua ce sclipește

un înger negru iar îmi face semne

 

Întinse îmi stau mâinile sprea stea

parcă-aș cerși lumina ei primară

când o ating din degetele lungi

se-aprind în mine lumânări de ceară

 

 

 

SPERIETORILE

 

Printre sperietorile de la marginea câmpului

stau și eu de un timp așezat

trebuie să nu lăsăm păsările să strice

grăunțul abia semănat

 

Ce fețe urâte avem, ce trupuri

de cârpe care se leagănă ca păpușile

oale ruginite și sparte

ușile, ușile

 

Care nu sunt puse acestor lanuri

și cerul trebuie coborât mai jos

pe sub el să nu aibă loc păsările

ce facem cu cele flămânde și cioc frumos

 

Acolo , un pumn de boabe nu strică lanul

haideți păsări, doar câteva boabe

apoi din nou ne vom zgâlțâi trupurile

ca niște saltimbanci ca niște babe

 

Și alte păsări vin, abia își mai zbat

aripile suferind de depărtare

luați și voi și vă astâmpărați

și lanul tot a fost luat în gheare

 

Și noi, de-un timp stăm aruncați în ploaie

pe câmpul fără rod, cu păsări doar

sperietori, am fost plătite bine

dar am primit simbrie în zadar

 

 

 

STEAUA

 

Se clatină copacii-n mine ca-n pădure

se-aude-n depărtări plângând un lup

și foșnetul copacilor se-aude

și-a frunzei ce nu mi-a ieșit din trup

 

Sunt tânăr, tânăr, ca mine sunt mai tânăr

mai tânăr, sigur, nici nu s-ar putea

dar ce să fac, în mine plânge ulmul

cu umărul arezemat de-o stea

 

Pe care eu am pus-o-n locul cela

jucândumă-ntr-o noapte, să se știe

că steaua e a mea, eu o să plec

dar ea va luneca o veșnicie

 

Eu, rătăcitul pururi prin cuvânt

Voi ruga steaua să-mi arate unde sunt

 

 

 

DRUMUL

 

Ce triste trec drumurile câmpiei

nimeni nu știe de unde vin

numai zăpada le adăpostește

numai zăpada albă ca un crin

 

În colbul gros tălpile mici, desculțe

câte-o bătrână trece spre alt sat

care e satul, cine să mai știe

căci arșița din ceruri l-a-ngropat

 

Pe margini câte-un arbore așteaptă

mut de căldură și singurătate

fântânile, și ele au murit

purtând în spate ciuturile sparte

 

Nici umbra drumurilor nu se-ntinde

apasă colbul cât s-a adunat

caut un drum cu marginea ușoară

dar nu-l găsesc, el nici n-a existat

 

Pe el voi trece cândva, nici nu știu când

pe unul ce se sprijină cu capătu-n pământ

 

 

PĂPUȘARUL

 

 

Deasupra, priceputul păpușar

cu firele-nodate de toate ale mele

de ochi, de gât, de brațe, de femur

de peroneu, de suflet și de stele

 

De râurile care-mi curg în jur

de șarpele ce o să-mi intre-n oase

de pădurile care mă-nconjoară

de măcieși, de lozele sfioase

 

De toate câte-am fost și nu mai sunt

de toate câte sunt și n-o să fie

stă petrecut un fir spre păpușar

și toate se petrec spre veșnicie

 

Vrea păpușarul să rostesc cuvânt

îmi zgâlțâie a limbii-nfățișare

sau să privesc minunile din cer

îmi smulge pleoapa de pe ochiul mare

 

Și totul se petrece cum vrea el

eu, cavalerul ultimelor zale

sunt semne, păpușar, că o să plec

slobozi-mă din frânghiile tale