După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
Poezii de Vasile Morar
- Detalii
- Scris de: Vasile Morar
- Categorie: Poezie
- Accesări: 7
GOLUL DIN PIEPT
Suflet de lemn, femeie!, du-te, du-te!
altarelor nu le-ngâna vre-un semn
du-te acolo unde se-nfiripează focul
și arde-n flăcări sufletu-ți de lemn
Al meu a ars de mult, încă mai arde
dar las-să ardă, iată, te îndemn
întinde-l cât e soarele puternic
să se aprindă-n grabă sufletu-ți de lemn
Să-l scot din foc pot, însă n-o voi face
căci înspre tine nu mai e vreo ușă
dar te mai rog un lucru dacă vrei
în piept să-mi umpli golul cu cenușă
SE AUDE-N CER
Între noi își scutură îngerii penele albe
în hârjoneala care nu se mai sfârșește
nu-ți mai văd inima sub fulgii care cad
se-aude doar un clănțănit de clește
Trebie smulse cuiele din palme
o să le scoatem noi, de nu au ruginit
și-o să le-arătăm mulțimii cât de sfioase sunt
și fierul poate fi iar folosit
Pune-ți palmele peste palmele mele
să stea ca două fețe de gutuie
să vedem fierul alergând prin ele
să nu risipim porția de cuie
Atunci voi fi sigur că n-o să te mai pierd
și inima, și gleznele, și toate
întinde-ți palma, hai, numai un pic
se-aude-n cer ciocanul greu cum bate
INIMA ÎN ZĂPADĂ
Inima mea fierbinte, prea fierbinte
am îngropat-o toată în zăpadă
în jurul ei zăpezile s-au stins
și ochiul care a venit să vadă
Acuma stă mirat ca un stilet
căruia-i șterg chiar de zăpezi prăseaua
și toate vine peste retina lui
și pieptul meu, și inima, și steaua
Inima bate, ierburile-n jur
și mieii vin cu turma să le pască
câteva sălcii au venit și ele
să plângă peste inima de iască
Dar inima mea prinde rădăcini
zăpada toată a plecat de-acasă
vin gâzele, muguri din pomi și păsări
s-o vadă lângă miel cum stă mireasă
CA O HÂRTIE
Am strâns în sicriu hârtiile nescrise
pateticele, stinsele scrisori
ca vulturii se repezeau spre tine
în fiecare clipă de mai multe ori
Ce o fi vrut să-ți spună, eu nu știu
deși eu, pătimaș, le-am scris pe toate
și încă-ți scriu pe scândură de lemn
și dacă mă gândesc, încă se poate
Să strângem scândurile, să le potrivim
să se ivească tot ce-i scris pe ele
una, în dreptul ochilor lipsește
să vezi ce-i scris pe lună și pe stele
Apoi să te așezi între scrisori
ca să auzi ciocanul greu cum bate
și cum o să te ia vreo trei feciori
să îți așeze oasele pe spate
apoi o să plutești ca o hârtie
peste care vântul doar mai scrie
TOPIREA ZĂPEZII
Pe umerii mei se așterne zăpada
ca pe umerii și capul unei statui
ar putea să o dea jos vântul
sau mâna cu măturoi a nimănui
Ar putea să o dea jos ploaia
sau umbra lunii trasă prin zăpadă
sau vântul de-ar împinge viforos
ori ochiul celui ce-a venit să vadă
Privirea s-o izbească în ea cum ar izbi
ciocănitoarea clonțul în coaja desfăcută
când aude-acolo în adânc
viemele cu trupul de cucută
Dar cel mai sigur ar fi să aștept
să vină zile lungi și călduroase
umerii-mi sunt topiți, încet, încet
mi se topesc și celelalte oase
CRINUL DIN COASTE
Nu mă întrebați de unde vin
e atât de simplă întrebarea
în coasta mea stă împlântat un crin
și macii tăvălesc în sânge zarea
Smulge-ți-mi crinul blestemat din carne
pe rană puneți frunzele de leac
sau pasărea o amăgiți să vină
cu apă vie-adusă din alt veac
Și dacă nici așa nu veți putea
văzând că nu e pentru rană???? rouă??? pâne??
izbiți cu lancea crinului în mine
să intre printre coaste mai adânc
OCHIUL DESCHIS
Da! Eu sunt începutul, și tu ești începutul
și cel ce-a fost și cel ce o să fie
numai lumina ochiului deschis
poate călători spre veșnicie
Ridicați soclul ochiului deschis
lumina toată să îl înconjoare
căci pentru toate este începutul
când ochiul moare și lumina moare
Un ochi deasupra lumii-i ridicat
un ochi imens cu marginea lichidă
și toți stăm dedesubt și ne rugăm
ca ochiul scris pe cer să nu se-nchidă
CAII DE ZĂPADĂ
Este iarnă. Sub zăpezi și ger
totul e încremenit ca o copită
peste care calul adormit
simte calea sângelui oprită
Și prin oase, ca prin termometre
doar mercurul frigului străbate
gospodarul iese și-l privește
și-și mai pune un cojoc pe spate
Peste ochi, perdele de argint
calul mai nechează înc-o dată
nechezatul curs din gâtul lui
a-nghețat pe gura-i spâzurată
Toți au încercat să îl ia jos
să îl pună noaptea în vitrină
nu au reușit și au tot tras
până-au smuls calul din rădăcină
De atunci nici cal, nici călăreț
nu mai pot străbate peste zare
pe caii de zăpadă care vin
putem să trecem liberi fiecare.................
PÂNTECUL DE PIATRĂ
Din pântecul acesta de piatră se va naște zeul
din pântecul ăsta fecundat de zeul primarrr...................
vedeți, când vine fulgerul, dați-l cu mâna-ntr-o parte
în pasărea neagră aruncați săgeata de chihlimbar
Să nu i se-ntâmple nimic acestui pântec
pe el să deseneze artistul ale zeului toate
gură și nas. și urechi, și frunte înaltă
și picioare și șolduri, și umeri, și coate
Prin pielea pânteculuivor trece toate
până pe pojghița pietrei primare
zeul fecundase piatra să crească
iată zeul cum stă cu muntele la picioare
Închinați-vă, rugați zeul să aibă în pază
sufletul vostru țintit în cuie
dar pântecul de piatră unde este?
era aici și-acuma, iată, nu e.
DESPRE IARNĂ
Despre iarnă scriem, despre iarnă
zăpezile îmi hohotesc în sânge
iată ochiul hipnotic al ferestrei
care, când râde-n hohote, când plânge
Aici se-ntâmplă totul, în fereastră
cine mai iese-n viforul de-afară
femeia își privește bărbatul cum se duce
și cum cântă o cocobatură amară
Pe înger îl zărește coborând
adtuncea ea deschide-n grabă geamul
și vede cum pe caii mari de ceață
pune, nu are cine, Domnul hamul
Nu-i vede mâinile și nici pe El
și hamurile abia de sunt zărite
dar simte caii legănând la trap
cum zornăie pe caldarâm copite
Și caii își pun botul pe ferestre
iar noi îi mângâiem ca pe femei
și alergăm uimiți, în spate-i lampa
intrăm în cai și nechezăm ca ei
CEL MARE
Sub clopotul cel mare atârnă clopotarul
dar clopotul imens a-ncremenit
în trupul clopotarului a curs tot bronzul
și cel ce încă n-a fost auzit
De ce atârnă oare acolo clopotarul
trupul lui ca limbile de clopot
când se va legăna, de se va legăna
trupul lui de bronz va da în clocot
Va fi el clopot, bronzul va crăpa
trupu-i va arunca dangăt departe
toți îl vor invidia pe clopotar
și metalul tâmplelor lui sparte
PÂNZA DE PAIANJEN
De cuiburi sunt legate zborurile păsărilor toate
prin coajă intră zborul încă ne-ntâmplat
se-nșurubează-n stern și-apoi se-ntinde
până când pasărea termină de zburat
În nu știu care creangă sau margine de zare
sub nu știu care flintă cu glonț spân
în nu știu care gheare de erete
sau când din timp a mai rămas puțin
Și aripa e stoarsă și osul se îndoaie
când pasărea la cuib nu se mai poate înturna
dar zborul ei rămâne cu capătul departe
la cuibul dinspre care o pasăre venea
Cu pânza de paianjen sunt zborurile-ntinse
gângania flămândă învăluie văzduhul
și dintr-o dată, iată, e zgâlțâită pânza
paianjenul în gheare de pasăre-și dă duhul
ȚIPĂTUL
Cineva naște în lume acum
nu auziți țipătul pruncului prim
copacii se leagănă de bucurie
păsările ne fac semn să oprim
Opresc și ele între cer și pământ
cântece n-am auzit mai frumoase
sunt rostite până când se nasc pruncii
în game optimiste și joase
Se legănă grâul, secara, ovăsul
se leagănă iarba cu fir de mătasă
câtă lumină a năvălit în ferestre
câtă bucurie coboară în casă
Ceasul măsoară, plopul scrie pe cer
cu peniță subțire, pe curcubeu.
cum, îi șoptește mama lehuză, bărbate
n-ai auzit țipătul pruncului meu?
PRIN PORȚILE OCHIULUI
Tainicul ochi
dinlăuntru-mi începe să vadă
cum cade
peste mine întâia zăpadă
Vin păsările
el le vede pe toate cum vin
și cum, pe sub gușile lor
se leagănă imensa pădure de crin
Vine iarba
of, iarba aceasta de mătase legănătoare
o vede, admirând-o
cum pe sub fulgere stă în picioare
Vin eu
ochiul de vegehe rămâne
și-mi dă voie să trec
prin porțile lui înspre mine
COPACUL RĂSTIGNIT
Aud în mine freamătând pădurea
mâinile de frică iar vor să-mi intre-n trup
urcă pe povârniș fierăstrăul
copacii se-apleacă și se rup
De frică se apleacă, fierul trece
prin coaja lor mai albă ca de var
unul, îngenunchiat la mine-n carne
mă roagă să nu-l scot cumva afar,
Dar simt carnea mea cum intră-n drujbă
și caută copacul rătăcit
eu mă răstorn, copacul mai rămâne
cu trupul pe o cruce răstignit
MÂNA CU MĂNUȘĂ
Umbra mea își întinde degetele într-o mănușă goală
mănușa e umbra altei mănuși
abia scoasă de pe mâna descărnată
care a deschis mai multe uși
Îmi ridic mâna în fața ochilor și o privesc
prin pielea ei parcă-a intrat stiletul
și nici o picătură de sânge n-o să curgă
și-ar arăta doar mâna mea, scheletul
Și printre osișoare, fierul cald
încet, cu vârful moale le desface
mănușa peste mână stă întinsă
ca aripa de flutur, ca o carapace
Mâna mi-a adormit în umbra ei
și umbra ei în altă umbră doarme
ca steaua care va cădea din cer
izbită de mănuși o să se sfarme
RÂUL DE FOC
Prin carnea mea, de-un timp nu curge sânge
s-a-nfierbântat și nu mai are loc
mi-s venele mai largi ca altădată
și râul poartă apele de foc
Și cine mă privește de departe
vede prin mine sângele arzând
și se întreabă ce-i acolo, oase?
ca un copac de foc, și până când
Va arde, nici eu nu vă mai pot răspunde
oricu, în mine focul a cuprins
și n-o să chem vecinii sau tulumba
voi aștepta până mă voi fi stins
Prin hudele rămase vor pătrunde
gâzele iuți de prin mătasea ierbii
în trupul meu din nou vor intra toate
și soarele, și stelele, și șerpii
LA CIMITIR
La început nu știam arta războiului
auzeam goarna și ne aruncam peste inamic
luptam mai mult cu baioneta, ciobănește
și nu aveam nici un pic
De delicatețe când ucideam
sfârtecam pântece, zdrobeam oase
baioneta o înfigeam ca pe parii de vie
și nu ne plăceau rănile sfioase
Ne excitau rănile mari, urâte, adânci
înjuram năpraznic și scuipam sânge
ne plăcea zgomotul de țeste zdrobite
și geamătul osului lung când se frânge
Mult am perfecționat arta uciderii
ochim numai în locuri eficiente
nu mai schilodim, nu rănim, ucidem
rateuri n-avem, doar scăzute procente
Acum comandanții sunt mândri de noi
ne laudă în ordinele de front, ne dau rachiu
ca să nu ne tremure mâna și inimile
să fie neiertătoare ca un bisturiu
Când venim la cimitir să ne vedem
nu mai știm sub ce cruce suntem
LUMÂNĂRI DE CEARĂ
În noaptea de la capătul mâinilor mele
eu nu voi putea intra prea curând
mâinile-mi întinse o împing
și-o văd, ca de tuș, lunecând
dar lăsându-mi mâinile pe lângă trup
o să o pot atinge eu cu fața
e caldă și pufoasă ca de vată
și o ascunde-n cețuri dimineața
Și-o să-mi întind pe dunga ei tot trupul
să-mi fie cald ca lâng-un foc de lemne
și de mai sus de steaua ce sclipește
un înger negru iar îmi face semne
Întinse îmi stau mâinile sprea stea
parcă-aș cerși lumina ei primară
când o ating din degetele lungi
se-aprind în mine lumânări de ceară
SPERIETORILE
Printre sperietorile de la marginea câmpului
stau și eu de un timp așezat
trebuie să nu lăsăm păsările să strice
grăunțul abia semănat
Ce fețe urâte avem, ce trupuri
de cârpe care se leagănă ca păpușile
oale ruginite și sparte
ușile, ușile
Care nu sunt puse acestor lanuri
și cerul trebuie coborât mai jos
pe sub el să nu aibă loc păsările
ce facem cu cele flămânde și cioc frumos
Acolo , un pumn de boabe nu strică lanul
haideți păsări, doar câteva boabe
apoi din nou ne vom zgâlțâi trupurile
ca niște saltimbanci ca niște babe
Și alte păsări vin, abia își mai zbat
aripile suferind de depărtare
luați și voi și vă astâmpărați
și lanul tot a fost luat în gheare
Și noi, de-un timp stăm aruncați în ploaie
pe câmpul fără rod, cu păsări doar
sperietori, am fost plătite bine
dar am primit simbrie în zadar
STEAUA
Se clatină copacii-n mine ca-n pădure
se-aude-n depărtări plângând un lup
și foșnetul copacilor se-aude
și-a frunzei ce nu mi-a ieșit din trup
Sunt tânăr, tânăr, ca mine sunt mai tânăr
mai tânăr, sigur, nici nu s-ar putea
dar ce să fac, în mine plânge ulmul
cu umărul arezemat de-o stea
Pe care eu am pus-o-n locul cela
jucândumă-ntr-o noapte, să se știe
că steaua e a mea, eu o să plec
dar ea va luneca o veșnicie
Eu, rătăcitul pururi prin cuvânt
Voi ruga steaua să-mi arate unde sunt
DRUMUL
Ce triste trec drumurile câmpiei
nimeni nu știe de unde vin
numai zăpada le adăpostește
numai zăpada albă ca un crin
În colbul gros tălpile mici, desculțe
câte-o bătrână trece spre alt sat
care e satul, cine să mai știe
căci arșița din ceruri l-a-ngropat
Pe margini câte-un arbore așteaptă
mut de căldură și singurătate
fântânile, și ele au murit
purtând în spate ciuturile sparte
Nici umbra drumurilor nu se-ntinde
apasă colbul cât s-a adunat
caut un drum cu marginea ușoară
dar nu-l găsesc, el nici n-a existat
Pe el voi trece cândva, nici nu știu când
pe unul ce se sprijină cu capătu-n pământ
PĂPUȘARUL
Deasupra, priceputul păpușar
cu firele-nodate de toate ale mele
de ochi, de gât, de brațe, de femur
de peroneu, de suflet și de stele
De râurile care-mi curg în jur
de șarpele ce o să-mi intre-n oase
de pădurile care mă-nconjoară
de măcieși, de lozele sfioase
De toate câte-am fost și nu mai sunt
de toate câte sunt și n-o să fie
stă petrecut un fir spre păpușar
și toate se petrec spre veșnicie
Vrea păpușarul să rostesc cuvânt
îmi zgâlțâie a limbii-nfățișare
sau să privesc minunile din cer
îmi smulge pleoapa de pe ochiul mare
Și totul se petrece cum vrea el
eu, cavalerul ultimelor zale
sunt semne, păpușar, că o să plec
slobozi-mă din frânghiile tale