Poezii de Vasile Muste

PRIETENUL NEŞTIUT


ce arbore rosti-va numele meu
în ordinea desăvârşită
ce iubire fără speranţă-mi purta
frunza lui verde sau îngălbenită
pe care neştiutoare nici degetele mele
nu au lipit-o de zare
dar să rămână mai veşnic decât

rotirea florii soarelui după soare
sau frumoasă viaţa mea după urât
de nu mă mai dor
nici ultimele lumii hotare

CĂTRE SEARĂ


iată m-am îndepărtat de mine şi nu ştiu adevărul
de umbra noastră ce grijă avea-vor îngerii când
dincolo speriată şi singură nu va mai simţi căldura
primei iubiri

din lumea mea pe stradă nu e aproape nimeni mereu
trec la ore nepotrivite si mai străine-mi sunt toate
iată m-am îndepărtat când eram aproape sa găsesc
în mine un prieten


sunt cetăţean al unei lumi pe care nu o cunosc şi nu
cred că acesta e locul şi timpul în care trebuia sa vin
despre iubirile înseninările si intunecările mele vorbesc
tot mai puţin


ÎNVINGĂTORUL


Dragului Darian

împovărătoare zile izbăvite de ploaie doar tu bunule prieten
în carul de foc pe dealul năpădit de războinici singur şi tânăr
tu vei învinge tu cel fără-de-teamă pe care bătrânul înţelept
nu il va mai astepta într-o zi acasă şi nici în pieţele publice
cântecul lui lui însă te va însoţi pînă dincolo de locul în care
vei pune hotarele ţinutului tău de iubire ape arbori pământ
dar inima ta triumfătoare seara de pe câmpul de luptă către
el se va-ntoarce în grădina casei părăsită de toţi şi de toate
la capătul dinăuntru al ierbii şi la capătul cerului cel dinafară
cu tine să fie iar încă şi iar

LACRIMĂ ÎNCĂ


să înţelegi de ar fi zile ntregi
din ce galaxie de alb ai venit
plecase un înger lăsându-ţi
viaţa lui de trăit viaţa lui de murit


numai norii ne întunecă încă
lucrurile nu ştiu să se despartă
lumina cade pe lacuri si toate
lacurile se retrag de pe hartă


îngere strigam ia-ţi viaţa-napoi
nu înspre tine urcă ochiul meu
şi ia de la Domnul pedeapsa
de a rămâne mereu

DINCOLO FIIND

vom fi amândoi sub iarba întunecată de lună
căutându-ne unul pe altul cu înfrigurare
unul spre altul făcându-şi cărare
acolo vom fi amândoi


ziua ruga-se-va iarba
noaptea ruga-se-va luna


de drag legănând iarba
de dragoste înlăcrimând luna
acolo vom fi
totdeauna


CORUIENI AM FOST EU ÎNSUMI O VREME


am băut lapte din Coruieni – sânul patriei mele
şi mai târziu din celălalt din dreptul rotund horincă
cea mai grozavă horincă din lume
urlau lupii pe dealuri când horinciile îşi începeau lucrarea
înfricoşătoare doar pentru copii şi necunoscători
cei fără şcoala fructiferilor pomi ce acopereau vara satul
cu un scut verde încât nu putea fi detectat nici de
invizibile avioane americane locul devenind inexpugnabil
nicio forţă terestră nu ar fi reuşit să-l atingă măcar
cele mai mari vise de pe pământ aici fermentau
iniţiaţii descopereau atunci galaxii în boabe de rouă

şi grozavi deveneau copiii doar la vederea mărgelelor ei
dar şi a celor ce fetele la gâturi lor lungi le purtau
hau-hau urlau lupii pe dealuri şi prin pădurile din jur
hau-hau făceau neiniţiaţii după un păhărel
şi lumea îşi pierdea deodată orice contur


DRUM DE ZĂPADĂ


cred că e vremea să trec prin pădurea aceea de fagi cu ramurile în cer
pădurea despre care tata mi-a vorbit cândva în copilărie şi apoi a plecat
pădurea ce începe la marginea memoriei mele e vremea singur să caut
spre zare altfel nu ştiu de ce această fără voie şi fără speranţă îndepărtare
de oamenii dragi şi acest nesfârşit domiciliu forţat cu singurătatea


LA ÎNTÂLNIRE N-AU FOST OAMENII


peste viaţa mea săpătorii vor arunca întro zi cer şi pământ
apoi acolo va locui un animal uriaş ce l-am detestat
întotdeauna lumea doar obişnuia să-i spună nemilosul timp

oamenii lăsa-vor penrtu mine câte o firimitură de gând
cruci mişcătoare în cer păsări tăcute se vor îndepărta de tristeţe
purtând în cioc firimiturile acelea
până la castelul din al cărei fereastră va râde viaţa-mi cealaltă


NU VĂ SEMEŢIŢI

la frontiera mea cu Dumnezeu
în mica biserică de lemn unde mă rog
în micul oraş Sighetu Marmaţiei
din micul ţinut Maramureş
din tot mai mica ţară România
tânărul preot spune adesea
nu vă semeţiţi nu vă semeţiţi
şi oamenii stau mereu în genunchi
până devin atât de neînsemnaţi
încât inimile lor rămân acolo
de la o slujbă la alta
de la o viaţă la alta
şi peste ele se aşează mereu inimi
astfel încât biserica se înalţă mai sus decât
cele din Şurdeşti Bârsana şi Săpânţa


în cea mai înaltă biserică de lemn unde mă rog
din micul oraş Sighetu Marmaţiei şi eu voi
rămâne întro zi în genunchi de la o slujbă la alta
de la o viaţă la alta
până când deasupra tuturor striga-va
Inima Sfântă
semeţiţi-vă

VISAM DE N-AŞ FI TRECUT


am visat că treceam cândva printrun oraş necunoscut
turnurile bisericilor răneau înaltul şi străzile erau pline de cerul lichid
ce curgea de pe acoperişe alergând în subsoluri în albii şi gropi
până la genunchi mi-era cerul iar deasupra doar stele uscate şi plânse


ce triste sunt stelele strigam şi oamenii zâmbeau neîncrezători
înfundându-şi cer în buzunare în pungi murdare de plastic în saci
şi fugeau în subsoluri stelele se aruncau singure în gol
doar câteva mai erau pe dunga cerului şi a ochilor mei


salvaţi stelele strigam alergând către marginea lumii nu vedeţi
cum toate se sting nu vedeţi cum cerul se-ntunecă în pungile
voastre in subsoluri în buzunare nu vedeţi mările retrăgându-se-n
munţi şi iarba-n înalturi plângând în hohote fără-ncetare


astfel de undeva de foarte sus aproape pământul semăna cu
un uriaş semn de-ntrebare pentru care nimeni nu avea
nici un răspuns