Dumitru Augustin Doman | Scris undeva, covorul de zăpadă din zori

Beţia a fost lină, frumoasă, plutirea de la conştient la inconştient şi înapoi era plăcută în abia perceptibila ei conturare. Vorbeai mult, cu o anume aplicaţie, te mirai să descoperi că nu te mai bâlbâi – iată ce înseamnă un vin negru, bun! îţi ziceai -, simţeai că ai ochii înceţoşaţi, dar Valeriu şi Mihai te ascultau minute întregi fără să te întrerupă, cum o făceau de obicei. În tot ce povesteai intercalai paranteze ample, cu scene din Cehov sau Dostoievski. Alte motive de uimire: memoria nu-ţi mai juca feste; nume, amănunte – semnificative sau perfect inutile în context – venindu-ţi cursiv ca-ntr-un film, fără poticneli. Ce forţă regeneratoare are vinul roşu spre negru! îţi ziceai admirativ sau poate o spuneai chiar cu voce tare celor doi prieteni, asta n-ai cum s-o mai ştii acum. Îţi umpleai pipa, îndesai tutunul cu futacul, făceai pauze în îndeletnicirea asta, încercai mahorca să vezi de e potrivit de afânată şi acceptai în tăcere umplerea paharului cu vin, făcând de fiecare dată semn lui Mihai că nu vrei apă minerală, zicându-ţi sau zicându-i: apa minerală s-o bea copiii şi abstinenţii, de ce să stricăm noi bunătate de licoare. Cei care pun apa în vin vor ajunge în iad, acolo e locul lor.

Schimbai subiectul la cea mai inofensivă intervenţie a lui Valeriu care părea că ţine să te iscodească într-o problemă sau alta. Vorbeai despre mâncăruri cu sosuri sofisticate folosind – fără să-ţi dai seama acum de conexiunile pe care le puteai face – citate, pasaje, versuri, pilde din Proust, Poe, Camus, în spiritul vechii tale credinţe, încredinţări, că nimic nu există dacă nu-l găseşti într-o carte. Îţi aduci aminte foarte bine atmosfera, valul care te ducea, lenea cu care te lăsai purtat lin, voluptatea cu care înghiţeai fiecare strop de vin roşu-negru uşor acrişor.
         Seara a fost cât se poate de plăcută şi poate că s-ar fi încheiat ca de obicei cu o plimbare la şosea continuând trăncăneala. Dar Valeriu şi Mihai, majoritatea simplă, cum ar veni, au hotărât să luaţi un taxi şi să fiţi lăsaţi pe la casele voastre. Fără a mai aştepta părerea ta, Mihai i-a vârât în mână o hârtie de cinci sute paznicului pe care l-a trimis în stradă să oprească o maşină. Tu, meticulos, ţi-ai turnat restul de vin din sticlă şi l-ai băut, resemnat că trebuie să mergi acasă cu doar două ore înainte de miezul nopţii, că aşa a votat majoritatea simplă. Dar, cum socoteai că abia te încălzeşti, ai luat o sticlă pentru acasă. Dacă te apucă o sete devastatoare peste noapte? îţi ziceai sau poate că te justificai în faţa prietenilor.
         Ei, dar când tocmai vă pregăteaţi să decolaţi, la masa vecină, sexagenara actriţă Cerasela Tomescu tocmai căzuse de pe scaun cu un zgomot de sac de oase trântit pe podea. Una din scenele obişnuite la clubul scriitorilor de la o anumită oră în sus; şi una din scenele obişnuite în ce o priveşte pe Cerasela şi nu doar la acea oră. Puteaţi merge în calea voastră liniştiţi, dar un impuls inexplicabil te-a îndreptat spre masa Ceraselei care – cu eforturile unui alpinist ajuns la doi paşi de creasta cu cota 3000 – încerca, ţinându-se de spătarul scaunului, să se ridice. Ai pus mâna pe unul din braţele ei scheletice şi, ridicând-o ca pe un copil, ai aşezat-o temeinic pe scaun. „Mersi, drăguţă! ţi-a zis aruncându-ţi o privire tulbure. Apoi, devenind brusc suspicioasă: „Dar tu cine eşti?” Era cât pe-aici să-i spui numele ca un automat, dar ţi-ai zis că dacă nu te recunoaşte înseamnă că se află într-o stare destul de avansată… Ai fost tentat să devii mitocan şi să-i zici: „Du-te dracului de babă beţivă!” şi s-o laşi acolo cu cei doi pensionari la fel de turtiţi ca ea şi care dormeau pe ei cu ochii deschişi. Brusc însă ţi-a apărut în minte o emisiune televizată cu Cerasela recitând dumnezeieşte sonete de Shakespeare, cu o voce uşor răguşită şi pe un ton de-o tristeţe ce te făcea să-ţi aminteşte obsesiv ce nemernic, neputincios, nevolnic este omul pe pământ… „Drăguţă, nu eşti Bobescu, ăla cu romanul Râul alb al vieţii?”. Atunci a apărut în rama uşii tânărul paznic blond cu vestea că taxiul vă aşteaptă în stradă. Şi-ai ţinut s-o faci pe cavalerul până la capăt: „Doamna Cerasela, vreţi să vă duc acasă?” „Să mă duci acasă? Te-a întrebat ea buimacă. Da, drăguţă, du-mă acasă!” Ai ridicat-o, i-ai trecut un braţ de-al ei pe după gâtul tău şi-ai sprijinit-o de mijloc. Mergeai foarte greu, pentru că genunchii actriţei cădeau din când în când şi trebuia s-o ridici mereu şi s-o porţi mai mult târâş. Ieşind în alee, ai înţeles că acelaşi lucru îl păţea şi Mihai cu Valeriu. Altfel zis, convoiul înainta spre taxi ca-n balada lui Coşbuc: doi cu doi vreo zece şchiopi… Ai coborât în faţa blocului Ceraselei s-o conduci la garsonieră şi le-ai spus prietenilor să meargă în calea lor că de aici te duci pe jos acasă. În lift, genunchii Ceraselei au mai cedat de vreo două ori, a trebuit apoi să mai treceţi peste o încercare – găsirea cheii potrivite prin poşeta actriţei – dar toate astea nici n-au mai contat în faţa uşurării că v-aţi văzut în sfârşit în garsonieră. Ai aprins lumina şi ai pus sticla de vin pe o măsuţă, lângă telefon. Mai multe măsuţe erau aşezate prin toate colţurile camerei, fotolii aruncate fără nicio noimă, iar pe fotolii erau împrăştiate bluze, pardesie, rochii, ciorapi, chiloţi, cărţi, discuri şi casete audio. „Bei un pahar de vin?” ai întrebat-o. „Dacă beau? Sigur că beau, drăguţă! Este exact ce-mi trebuie”. V-aţi turnat câte un pahar şi v-aţi aşezat pe canapea, gustând din vinul negru, în semiîntunericul sau semilumina dată de veioză. Te uitai la obrazul acela zbârcit, la profilul ei încă frumos, cu nasul subţire şi pomeţii ieşiţi îndrăzneţ în relief şi ţi-o aminteai pe Cerasela dintr-un film, dintr-o scenă erotică. Erai poate prin clasa a şaptea. Ţi-o aminteşti nu doar pe ea, dar retrăieşti şi emoţiile de atunci. Vocea aceea specială, uşor răguşită, tulburătoare, privirea ei cu un amestec de tristeţe şi visare, atmosfera calmă a scenei…
         Ai fost scos din această dulce reverie de aceeaşi Cerasela – oare, aceeaşi?! – care, fără nici o introducere şi-a ridicat fusta ca o ţărancă pe câmp, ţi-ai zis, întocmai ca o ţărancă, şi te-a tras peste ea. „Nu-ţi face probleme, ţi-a mai şoptit, n-am chiloţi pe mine, i-am uitat pe undeva prin oraş”. Chiar nu ţi-ai făcut probleme. Nici n-ai fost şocat, vinul bun ţi-a tăiat şi capacitatea de a fi şocat de ceva pe lumea asta, îţi spuneai. Nu-ţi tăia stresul însă. Erai stresat în timp ce-o posedai pe bătrâna şi stafidita Cerasela, erai stresat că nu-ţi aminteai din literatura citită de un amor între un ins de treizeci de ani (mă rog, treizeci şi trei) şi o bătrână de şaizeci şi cinci. Asta te angoasa, te apăsa, te stresa şi, în timp ce stafidita Cerasela chiuia ritmic pe măsură ce o posedai, în timp ce chiuia ca o ţărancă la nuntă, îţi spuneai că dacă un fapt – acesta de pe canapeaua şubredă a Ceraselei – nu are corespondent în cărţile citite, el n-are trecut, n-are nici un Dumnezeu şi este ori banal, ori incalificabil. Ori el nici nu există, împotriva evidenţei.
         „Stai puţin, a zis Cerasela, întrerupându-te şi întrerupându-se din chiuit, stai că am uitat să pun Vivaldi. S-a întins spre pick-up-ul de pe una din măsuţe, a apăsat un buton şi camera supraaglomerată a actriţei s-a umplut de acordurile unui „anotimp”. Ai profitat de întrerupere şi-ai mai luat o înghiţitură de vin roşu-negru acrişor. Apoi aţi reluat activitatea care o făcea pe Cerasela să chiuie ca o ţărancă toamna la nuntă, exact aşa, şi cu aceeaşi voce cu care te cucerise în copilărie recitând sonete de Shakespeare.
         Când te-ai trezit, era în zori. Cerasela dormea cu faţa în jos, cu un picior jilav pus peste picioarele tale. În semiîntuneric, te-ai ridicat şi ţi-ai căutat ceasul. Era cinci şi un sfert. „Stai liniştit aici, ţi-a zis actriţa ca prin somn, pe la şase vine apa caldă”.
         Dar tu te-ai îmbrăcat, după ce ţi-ai găsit hainele aruncate pe fotoliile încărcate, înşirate misterios prin cameră, şi-ai coborât în stradă.
         În faţa blocului ai rămas uimit. Ningea cu fulgi mari şi deşi. Se aşternuse deja un strat de un lat de palmă. Te-ai trezit de-a binelea şi erai uimit, de parcă erai un african care vedea atunci prima oară ninsoarea sau de parcă n-ar fi deloc normal să ningă în acest început de decembrie. Ai traversat o alee şi-ai ieşit în Calea Victoriei. Pe tot bulevardul nu se vedea ţipenie de om, nu trecea nici măcar o maşină. Covorul de zăpadă era intact. Tu erai singurul care călcai pe el. La un colţ doar, sub un bec cu argon, ai întâlnit un dulău mare şi alb. „Ce faci, prietene?” l-ai întrebat, iar el s-a oprit şi te-a privit calm, uşor plictisit, cu ochii umezi. S-a scuturat apoi de zăpadă cu aceeaşi apatie, stropindu-te pe ghete şi pe pantaloni şi-a plecat în drumul lui. Zăpada imaculată aşezându-se în liniştea din zori, câinele alb întâlnit lângă stâlp, ochii lui umezi, toate, toate, te întrebai, le-ai mai trăit odată sau le-ai citit undeva scrise în înlănţuirea asta? Că dacă nu sunt scrise undeva, repetai sentenţios, totul este în zadar, totul e în zadar…